Ai mâncat vreodată în pat? Nu ţi-a spus mama ta de o mie de ori că nu ai voie să faci asta, că faci mizerie şi bla, bla, blaa... Ţi-a spus. Şi totuşi imediat cum ea a ieşit pe uşă, ţi-ai luat farfuria şi te-ai suit în pat. Doar nu era să ratezi serialul preferat pentru câteva firimituri şi oricum nu faci niciodată mizerie. Mamă exagerează, e paranoică, nebuna...mama.
Bunica îţi spunea mereu că dacă laşi firimituri în pat, noaptea când Morfeu te plimbă prin visele tale imorale şi secrete, ai să visezi serpi. Tu ai visat vreodată şerpi, din cauza asta? Eu nu, niciodată. Dar ştii de ce? Pentru că bunica ştia ceva, dar nu ştia adevărata povestea. Nu e vorba de serpi, astea sunt poveşti de speriat copiii înainte de culcare.
Adevărul e că firimiturile pe care tu le renegi, sunt acolo...mai aproape de tine decât pielea ta. Se plimbă noaptea pe picioarele tale, pe spatele tău, numărându-ţi fiecare coastă, fiecare vertebră. Îţi intră pe sub piele prin pori şi se hrănesc cu tine, cu secretele tale, cu regretele tale, cu frica, asa...ca nişte mici vampiri, fabricaţi după reţetă personalizată.
În nopţile cu lună plina, se adună toate firimiturile din patul tău şi împreună cu praful pe care ai uitat să-l stergia, se amestecă, se înfrăţesc cu lacrimile din pernă şi dau naştere coşmarurilor. Ai crede că un coşmar e doar în mintea ta, o iluzie, un vis mutant, o scăpare a lui Morfeu, poate Baku a adormit sau nu mai face faţă. Te gândeşti că poate nodurile din prinzătorul de vise s-au rupt. Ei bine...nu e aşa! Coşmarurile tale sunt palpabile...si seamănă cu nişte pui din firimituri, cu ochi mici şi roşii că nişte mărgele hipnotizante. Nu te poţi abţine să nu-i priveşti direct în ochi, nici nu trebuie...daca nu-i priveşti în ochi şi nu le faci jocul, te înnebunesc. Să nu crezi că sunt milioane de pui de acest fel...nu...doar doi de persoană. Unul fierbe oale cu poţiuni deasupra capului tău şi-ţi şopteşte reproşuri şi ameninţări la ureche. Celălalt se cuibăreşte la inimă ta şi-şi infinge pliscul din frică lichidă în ea şi toată noaptea aranjează piese de domino din iluziile şi greşelile tale, pentru ca la răsărit să lovească o piesă şi toate să se dărâme. Şi ştii care e cel mai chinuitor lucru? Faptul că tu totuşi mai ai curajul să dormi cu o poftă de somn masochista. Oricum nu îi poţi opri, pot să facă ce vor din tine, eşti inert, iar ei ticăloşi.
Desigur lumina îi face să dispara...pur şi simplu se dezmembrează şi firimiturile se ascund iar că nişte strigoi în mormintele seculare. Tu rareori îţi aminteşti ceva din ce ai visat, pentru că nu vrei, nu ai de ce, pentru că nu e nici în interesul lor să ţii mintea. Fara indoaiala ai încerca să scapi de toate firimiturile dacă ai afla...si puii ar muri. Rămâne doar senzaţia de somn greu, de parcă milioane de universuri s-au născut şi au murit în aceeaşi noapte. Şi când îţi amintesti, esti intrigat de semnificaţia lor cel puţin o săptămâna. Îţi dai seama ce am fi, dacă ne-am aminti toate coşmarurile?
- Ehhh hai acum! Glumeam mah Andrei! Uite ce ochi mari a făcut la mine! Haha! Hai treci la culcare! Noapte bună! Somn uşor! Sapte pui pe un picior...
luni, 31 august 2009
sâmbătă, 1 august 2009
Asincron
Doru este un tip cam învechit,
poartă papion şi cămaşa albă cu butoni de zirconiu cubic,
are un cal parcat în balcon şi-l hrăneşte cu soia modificată genetic.
El deschide mereu uşa doamnelor, iar ele râd.
În fiecare dimineaţă bea ceai cu lapte praf şi zaharină,
Ascultă Mozart şi Bach la magnetofon şi se gândeşte la Dulcinea.
Dulcineea e o gagică foarte de treabă.
De fapt o cheamă Dana.
Faza cu ,,Dulcinea” e la o-ha!,
Mă rog…aproximativ.
,,În fiecare dintre noi există o Dulcinea!”, spune Dana mereu.
Doru o iubeşte mult pe Dulcinea.
O iubeşte cu trandafiri şi ciocolată,
cu sărutat de mâini şi vise ruşinoase.
Iar ea crede că el e timid şi ciudat:
,, Care e faza cu magnetofonul şi muzica clasică?
Ia-ţi frate un mp3 player şi ascultă ceva mai modern!”
Fumând o pipă în fotoliul lui vintage,
Doru îi scrie pentru prima dată Danei:
,, Dragă Dana,
Te iubesc, cum ştiu eu să iubesc,
Ca un ceainic printre automate de cafea,
dar cum pot să te prind din urmă,
dacă pletele tale le văd doar prin pistoanele unui motor diesel,
în timp ce sufletul meu goneşte într-o trăsură…”
poartă papion şi cămaşa albă cu butoni de zirconiu cubic,
are un cal parcat în balcon şi-l hrăneşte cu soia modificată genetic.
El deschide mereu uşa doamnelor, iar ele râd.
În fiecare dimineaţă bea ceai cu lapte praf şi zaharină,
Ascultă Mozart şi Bach la magnetofon şi se gândeşte la Dulcinea.
Dulcineea e o gagică foarte de treabă.
De fapt o cheamă Dana.
Faza cu ,,Dulcinea” e la o-ha!,
Mă rog…aproximativ.
,,În fiecare dintre noi există o Dulcinea!”, spune Dana mereu.
Doru o iubeşte mult pe Dulcinea.
O iubeşte cu trandafiri şi ciocolată,
cu sărutat de mâini şi vise ruşinoase.
Iar ea crede că el e timid şi ciudat:
,, Care e faza cu magnetofonul şi muzica clasică?
Ia-ţi frate un mp3 player şi ascultă ceva mai modern!”
Fumând o pipă în fotoliul lui vintage,
Doru îi scrie pentru prima dată Danei:
,, Dragă Dana,
Te iubesc, cum ştiu eu să iubesc,
Ca un ceainic printre automate de cafea,
dar cum pot să te prind din urmă,
dacă pletele tale le văd doar prin pistoanele unui motor diesel,
în timp ce sufletul meu goneşte într-o trăsură…”
luni, 6 iulie 2009
Trecut si viitor
Παππούδες
Cuceriţi de sclipiciul viitorului, uităm să privim spre trecutul înconjurat de întuneric modest. Generaţiile noastre sunt atât de diferite încât nimeni nu poate afirma că una este superioară alteia.
Aşadar mă întorc spre străbunicii mei, spre pământul lor, spre Dumnezeul lor, spre casele lor fără termopane, dar cu mai multă pasiune într-un singur chirpic, decât într-un întreg zgârie-nori.
Mă întorc la babu Sanda, la casa ei cu prispă şi în goana mea spre orizont, mă mai opresc o dată să-i cer bomboane şi biscuiţi, iar ea îmi zâmbeşte în timp ce eu le înfulec repede, de frică să nu mi se topească în mână. Astea sunt dulciurile sufletului meu, cele care nu se mai găsesc la magazin. Nu-mi amintesc îngheţata sau ciocolata, însă acele simple bomboane de colivă şi acei banali biscuiţi de Brăila o să-i preţuiesc veşnic. Alergând prin camerele scunde, răcoroase, cu pereţi acoperiţi de preşuri şi carpete, mi se face sete. Merg direct spre bucătărie şi dând capacul la o parte înghit lacom apa rece, sălcie, de fântână . Pornesc din nou în recunoaştere şi mai în glumă, mai în serios, nimeresc într-o cameră în care babu Sanda se odihnea în pat: ,,Babu Sanda, da’ bomboane nu ai?”- ,,Nu am mări Irinaa… N-am mai cumparat…”- ,,Babu…Tu mă minţi!! Lasă că o să găsesc eu!”- ,,Offf…nu ai să gasesti…”- ,,Aha!! Uite că am găsit o bomboană, pe pervaz!”- Vah! cine ştie de cât timp e acolo! N-o mânca!” - ,,E bună! Am macat-o deja!”- “Offf…”- ,,Ma duc să mai caut!”. Alerg prin vie, străbat curtea în lung şi-n lat, fugăresc o găina sau mai bine o bibilică, alea sunt mai frumoase. Mă întorc în cameră, dar nu mai sunt decât nişte grămezi de preşuri ca cele de pe pereţi, prosoape brodate, ,,de la babu Sanda” pentru mine.
Am ajuns la babu Parascheu şi sar repede din căruţă, câinele latră ca un nebun. Papu Gheorghe îl potoleşte, înjurându-l. Intru în curte târâind poarta: ,,Vah da' ce mare te-ai făcut mări Irina! Ce seamănă cu Rizu!”, şi îmi trage o ventuză prelungă pe obraz. ,,Irina, hai la pere!”, îmi strigă papu. Ridicând prăjina cu greu, mă pun pe scuturat pere. ,,Ihhh! s-au stâlcit. Uite una bună!”. Mă aud strigată: ,,Irinaaaaaaa!!!”. Cred că o să ne dea bani. Ce bine! ,,Uite ca să vă cumpăraţi ceva dulce!”. Zic ,,Multumesc” şi mă duc spre tufa cu gura-leului. Vaaaaai ce fain! Ham-ham!! Te mănânc! S-a stricat! Stai să iau alta! Mrrrrrrr! . ,,Babu da' flori pot să rup?” -,,Rupe câte vrei!”. Ce frumoase sunt florile! Şi asta! Şi asta! Şi mai ales asta!. ,,Adi..papa!” ,,Papa, Irina! Să mai vii pe la mine!”.
E tarziua...Am poftă de o poveste! ,,Mamaie, îmi spui o poveste! Îmi spui?”-,,Hai că îţi spun!”. Şi mă cufundam în lumea basmelor. ,,Mamaie şi?! Şi?! Ce se întâmplă acum? Spune-mi! Doar nu ai adormit?”-,,Nu mă Irina!” Săraca, nu o lăsam să doarmă deloc. Îi plăceau şi ei poveştile, poate chiar mai mult decât mie. Dimineaţa se scula cu noaptea în cap şi pleca pe nesimţite. Trezindu-ne, şi eu şi frate-miu ieşeam în faţa uşii şi plângeam de mama focului strigând după mamaia, iar ea venea grăbindu-se cu paşi mici, ne lua în braţe şi totul era frumos în lume.
Mă întorc acum spre poveştile bunicilor mei, spre părinţii lor pe care nu i-am cunoscut, dar care m-au iubit înainte de a mă fi născut. Ei sunt eroii eroilor mei, monştrii mei sacri, din care au rămas dealuri, flori nemuritoare şi un copil răzvrătit.
,, Irina, babu Parascheu a vrut ca tu să iei masaa€¦”. Uitându-mă la ce reprezenta masa, nu am înţeles de ce mi-ar da cineva pat, masă, scaune şi chestii de astea. Pe deasupra patul era vechi, se bălăngănea şi era o corvoadă să dormi pe el. Cu toate astea acela era patul meu, în care dorm visele, păcatele, lacrimile, săruturile unei generaţii.
,,Covertura asta e de la babu Sanda. E din zestrea ei. E tare veche. Dar acum cine o să o mai poarte. Nu mai e la modă. Parcă văd că o să faceţi un foc mare şi o să le ardeţi pe toate. Pacat…atatea nopţi nedormite ca să brodeze. Şi-au stricat ochii şi la ce bun! Voi nu le mai purtaţi.” Probabil că fiecare dulap vechi sau fiecare ladă de zestre, este un muzeu al sufletului ,iar sufletele nu au sezon toamnă-iarnă.
Privind spre aceste coverturi vechi de lâna, aceste prosoape brodate meticulous, aceste preşuri vechi şi încercând să înţeleg, îmi dau seamă că eu nu voi avea ce să le las copiilor mei, ca să-şi amintească de culoarea sângelui lor.
În spatele meu nu sunt doar cimitire, sunt speranţe şi iubire şi suflete împăcate.
În spatele meu nu sunt victime şi oameni chinuiţi, sunt supravieţuitori.
În spatele meu sunt tot eu,
În faţa mea vor fi mereu ei.
Cuceriţi de sclipiciul viitorului, uităm să privim spre trecutul înconjurat de întuneric modest. Generaţiile noastre sunt atât de diferite încât nimeni nu poate afirma că una este superioară alteia.
Aşadar mă întorc spre străbunicii mei, spre pământul lor, spre Dumnezeul lor, spre casele lor fără termopane, dar cu mai multă pasiune într-un singur chirpic, decât într-un întreg zgârie-nori.
Mă întorc la babu Sanda, la casa ei cu prispă şi în goana mea spre orizont, mă mai opresc o dată să-i cer bomboane şi biscuiţi, iar ea îmi zâmbeşte în timp ce eu le înfulec repede, de frică să nu mi se topească în mână. Astea sunt dulciurile sufletului meu, cele care nu se mai găsesc la magazin. Nu-mi amintesc îngheţata sau ciocolata, însă acele simple bomboane de colivă şi acei banali biscuiţi de Brăila o să-i preţuiesc veşnic. Alergând prin camerele scunde, răcoroase, cu pereţi acoperiţi de preşuri şi carpete, mi se face sete. Merg direct spre bucătărie şi dând capacul la o parte înghit lacom apa rece, sălcie, de fântână . Pornesc din nou în recunoaştere şi mai în glumă, mai în serios, nimeresc într-o cameră în care babu Sanda se odihnea în pat: ,,Babu Sanda, da’ bomboane nu ai?”- ,,Nu am mări Irinaa… N-am mai cumparat…”- ,,Babu…Tu mă minţi!! Lasă că o să găsesc eu!”- ,,Offf…nu ai să gasesti…”- ,,Aha!! Uite că am găsit o bomboană, pe pervaz!”- Vah! cine ştie de cât timp e acolo! N-o mânca!” - ,,E bună! Am macat-o deja!”- “Offf…”- ,,Ma duc să mai caut!”. Alerg prin vie, străbat curtea în lung şi-n lat, fugăresc o găina sau mai bine o bibilică, alea sunt mai frumoase. Mă întorc în cameră, dar nu mai sunt decât nişte grămezi de preşuri ca cele de pe pereţi, prosoape brodate, ,,de la babu Sanda” pentru mine.
Am ajuns la babu Parascheu şi sar repede din căruţă, câinele latră ca un nebun. Papu Gheorghe îl potoleşte, înjurându-l. Intru în curte târâind poarta: ,,Vah da' ce mare te-ai făcut mări Irina! Ce seamănă cu Rizu!”, şi îmi trage o ventuză prelungă pe obraz. ,,Irina, hai la pere!”, îmi strigă papu. Ridicând prăjina cu greu, mă pun pe scuturat pere. ,,Ihhh! s-au stâlcit. Uite una bună!”. Mă aud strigată: ,,Irinaaaaaaa!!!”. Cred că o să ne dea bani. Ce bine! ,,Uite ca să vă cumpăraţi ceva dulce!”. Zic ,,Multumesc” şi mă duc spre tufa cu gura-leului. Vaaaaai ce fain! Ham-ham!! Te mănânc! S-a stricat! Stai să iau alta! Mrrrrrrr! . ,,Babu da' flori pot să rup?” -,,Rupe câte vrei!”. Ce frumoase sunt florile! Şi asta! Şi asta! Şi mai ales asta!. ,,Adi..papa!” ,,Papa, Irina! Să mai vii pe la mine!”.
E tarziua...Am poftă de o poveste! ,,Mamaie, îmi spui o poveste! Îmi spui?”-,,Hai că îţi spun!”. Şi mă cufundam în lumea basmelor. ,,Mamaie şi?! Şi?! Ce se întâmplă acum? Spune-mi! Doar nu ai adormit?”-,,Nu mă Irina!” Săraca, nu o lăsam să doarmă deloc. Îi plăceau şi ei poveştile, poate chiar mai mult decât mie. Dimineaţa se scula cu noaptea în cap şi pleca pe nesimţite. Trezindu-ne, şi eu şi frate-miu ieşeam în faţa uşii şi plângeam de mama focului strigând după mamaia, iar ea venea grăbindu-se cu paşi mici, ne lua în braţe şi totul era frumos în lume.
Mă întorc acum spre poveştile bunicilor mei, spre părinţii lor pe care nu i-am cunoscut, dar care m-au iubit înainte de a mă fi născut. Ei sunt eroii eroilor mei, monştrii mei sacri, din care au rămas dealuri, flori nemuritoare şi un copil răzvrătit.
,, Irina, babu Parascheu a vrut ca tu să iei masaa€¦”. Uitându-mă la ce reprezenta masa, nu am înţeles de ce mi-ar da cineva pat, masă, scaune şi chestii de astea. Pe deasupra patul era vechi, se bălăngănea şi era o corvoadă să dormi pe el. Cu toate astea acela era patul meu, în care dorm visele, păcatele, lacrimile, săruturile unei generaţii.
,,Covertura asta e de la babu Sanda. E din zestrea ei. E tare veche. Dar acum cine o să o mai poarte. Nu mai e la modă. Parcă văd că o să faceţi un foc mare şi o să le ardeţi pe toate. Pacat…atatea nopţi nedormite ca să brodeze. Şi-au stricat ochii şi la ce bun! Voi nu le mai purtaţi.” Probabil că fiecare dulap vechi sau fiecare ladă de zestre, este un muzeu al sufletului ,iar sufletele nu au sezon toamnă-iarnă.
Privind spre aceste coverturi vechi de lâna, aceste prosoape brodate meticulous, aceste preşuri vechi şi încercând să înţeleg, îmi dau seamă că eu nu voi avea ce să le las copiilor mei, ca să-şi amintească de culoarea sângelui lor.
În spatele meu nu sunt doar cimitire, sunt speranţe şi iubire şi suflete împăcate.
În spatele meu nu sunt victime şi oameni chinuiţi, sunt supravieţuitori.
În spatele meu sunt tot eu,
În faţa mea vor fi mereu ei.
joi, 14 mai 2009
Ciocolata cu smoală
În acea dimineaţă de octombrie cu ritmuri leneşe de swing, Clio îşi fuma ţigara, în pat. Părul lung şi răvăşit era singurul veşmânt care îi acoperea corpul alb. Din când în când mai sorbea din sticla de bere ieftină de pe noptieră. Lumina soarelui inundase camera, fapt care o deranja. Se apucă să scotocească prin sertare şi găsi o pereche de ochelari de soare bărbăteşti, îi puse pe nas şi aprinse meticulos încă o ţigară mentolată. Privirea ei fixa cu amuzament o rochie brodată de pe scaunul de lângă pat.
Un zâmbet arogant îi lumină faţa, apoi pentru o clipă se pierdu printre blocurile şi balcoanele ce se zăreau pe fereastră. Un mormăit şi o mişcare, care făcu patul să se cutremure, o întrerupseră din contemplarea blocului de vis-a-vis, pentru a-i oferi alt obiect de studiu, o fotografie cu o ramă kitsch, în genul celor de Valentine's day. Bineînţeles, un el şi o ea zâmbeau, fericiţi la poză. Clio analiză expresia lor 5 secunde, după care sorbi prelung din bere.
Era imposibil să se abţină aşa că, renunţând la ţigară şi băutură, se întinse cu faţa la el. Ochii ei mângâiau fiecare linie a pieptului bărbatului de lângă ea. Un cuvânt rătăcit îi răsuna în minte: ,,Sahara...", însă şi deşertul are farmecul lui.
În cele din urmă îşi aprinse o noua ţigară, se îmbrăcă în blugii ei prespălaţi şi culegându-şi cămaşa de pe jos, îi spuse: ,, Iubitule, dragostea ta este ca ciocolata cu smoală...".
Un zâmbet arogant îi lumină faţa, apoi pentru o clipă se pierdu printre blocurile şi balcoanele ce se zăreau pe fereastră. Un mormăit şi o mişcare, care făcu patul să se cutremure, o întrerupseră din contemplarea blocului de vis-a-vis, pentru a-i oferi alt obiect de studiu, o fotografie cu o ramă kitsch, în genul celor de Valentine's day. Bineînţeles, un el şi o ea zâmbeau, fericiţi la poză. Clio analiză expresia lor 5 secunde, după care sorbi prelung din bere.
Era imposibil să se abţină aşa că, renunţând la ţigară şi băutură, se întinse cu faţa la el. Ochii ei mângâiau fiecare linie a pieptului bărbatului de lângă ea. Un cuvânt rătăcit îi răsuna în minte: ,,Sahara...", însă şi deşertul are farmecul lui.
În cele din urmă îşi aprinse o noua ţigară, se îmbrăcă în blugii ei prespălaţi şi culegându-şi cămaşa de pe jos, îi spuse: ,, Iubitule, dragostea ta este ca ciocolata cu smoală...".
duminică, 3 mai 2009
Confesiune demnă (un exercitiu de autocunoastere)
De când am hotărât să te închid în cutiuţa muzicală stricată, n-am suferit atât pe cât credeam. Asta nu înseamnă că am suferit mai puţin...
E de la sine înţeles că am aprins lumânări şi beţişoare parfumate lângă sicriul tău. Ciocolata a ţinut de colivă şi ,,Alice în chains" de marş funerar. Uneori mă întreb dacă te-am încuiat şi îngropat pe tine sau o bucată de-a mea. N-am considerat de cuviinţă să plâng şi să stric aşa un moment solemn printr-o chestie atât de banală ca plânsul.
Desigur, cu armistiţiul încheiat, după ce am citit de mii de ori certificatul de deces, am început să calculez daunele de război. Din punctul asta de vedere, toată taravura asta este al dracu' de enervantă: ori te alegi cu lozul cel mare, ori cu o morgă în dormitor. Problema e că din moment ce tu eşti îngropat, eu n-am cui cere despăgubiri de război. Ai scăpat! sper totuşi că te-ai ales şi tu cu vreo două, trei facturi, de dragul vremurilor bune.
Eu...sunt bine, relativ bine. Ochii îmi sunt încă lipiţi de ceas. O mână atârnă pe clanţa uşii, iar cealaltă ţine un şir de chei. O peliculă fină de sânge uscat înroşeşte pereţii. Picioarele cred că se plimbă, încă, pe faleză, pe când buzele mele sărută ridicol de pasional, monitorul. Nasul este înfipt în ghena de gunoi, pentru că acolo este tot parfumul tău. Un tablou macabru, nu-i aşa? Exact ca la morgă...
Şi în tot acest timp, eu stau pe pat, cu o ţigară în colţul gurii şi admir certificatul tău de deces, contemplând regulile armistiţiului. În jurul patului bălteşte sângele proaspăt în lacuri...demne.
E de la sine înţeles că am aprins lumânări şi beţişoare parfumate lângă sicriul tău. Ciocolata a ţinut de colivă şi ,,Alice în chains" de marş funerar. Uneori mă întreb dacă te-am încuiat şi îngropat pe tine sau o bucată de-a mea. N-am considerat de cuviinţă să plâng şi să stric aşa un moment solemn printr-o chestie atât de banală ca plânsul.
Desigur, cu armistiţiul încheiat, după ce am citit de mii de ori certificatul de deces, am început să calculez daunele de război. Din punctul asta de vedere, toată taravura asta este al dracu' de enervantă: ori te alegi cu lozul cel mare, ori cu o morgă în dormitor. Problema e că din moment ce tu eşti îngropat, eu n-am cui cere despăgubiri de război. Ai scăpat! sper totuşi că te-ai ales şi tu cu vreo două, trei facturi, de dragul vremurilor bune.
Eu...sunt bine, relativ bine. Ochii îmi sunt încă lipiţi de ceas. O mână atârnă pe clanţa uşii, iar cealaltă ţine un şir de chei. O peliculă fină de sânge uscat înroşeşte pereţii. Picioarele cred că se plimbă, încă, pe faleză, pe când buzele mele sărută ridicol de pasional, monitorul. Nasul este înfipt în ghena de gunoi, pentru că acolo este tot parfumul tău. Un tablou macabru, nu-i aşa? Exact ca la morgă...
Şi în tot acest timp, eu stau pe pat, cu o ţigară în colţul gurii şi admir certificatul tău de deces, contemplând regulile armistiţiului. În jurul patului bălteşte sângele proaspăt în lacuri...demne.
joi, 30 aprilie 2009
....şi aştept
Te aştept pe tine,
cum nu te-am mai aşteptat vreodată.
Luptele roşii s-au stins si au căzut,
Ca nişte filamente de wolfram.
Aştept liniştită, cu gust de verde pe buze,
Strângând la piept pumnale înfipte.
Te aştept înflorită şi parfumată ca un cactus,
...decolorat până în străfundul ţepilor mei.
Acum sunt pregătită,
Să-mi primesc culoarea.
cum nu te-am mai aşteptat vreodată.
Luptele roşii s-au stins si au căzut,
Ca nişte filamente de wolfram.
Aştept liniştită, cu gust de verde pe buze,
Strângând la piept pumnale înfipte.
Te aştept înflorită şi parfumată ca un cactus,
...decolorat până în străfundul ţepilor mei.
Acum sunt pregătită,
Să-mi primesc culoarea.
duminică, 12 aprilie 2009
Reţete de fericire
Vând reţete de fericire!
Da! Eu deţin secretul fericirii tale!
Şi al tău!
Da!Şi la tine!
La tine e chiar simplu!Mă mir că nu vezi soluţia!
Vând reţete de fericire! Fericire în dragoste, în căsnicie, la şcoală, în afaceri...Fericire pe stradă! Fericire în cuplu, în grupuri de zece sau chiar de unul singur! Eu ştiu cum poţi să fii tu, fericit!
Tu! Da! Tu! Stai, unde fugi! Hai nu fi absurd, nu e cu bani ! Şi până la urmă n-ai da orice să fii fericit? Hai că aşa zic toţi:,,As da orice să fiu fericit!” .Eu...da, eu...îţi voi spune cum să fii fericit! De fapt mi-am şi dat seama care e problema!...Eşti surprins. Nu te aşteptai! Credeai că sunt nebună sau mai rău un fel de mama Omida...E simplu! O inviţi la o cafea! Nu! O invitaţie la o cafea nu e o declaraţie de dragoste. Nu, nu o să fie umilinţă aşa de mare! Eşti ditamai omul...nu eşti în gimnaziu! De ce să nu ştie femeia, că o iubeşti de când a venit prima dată la tine şi te-a întrebat dacă ştii unde e baia. Probabil că te gândeşti acum că tre' să nu o laşi să creadă că o visezi în fiecare noapte...deşi aşa e!.Eşti un prost! Să ştii că dacă îi duci nişte flori nu o să te creadă un papă-lapte! Asta te-a învăţat taică-tu, dar fie vorba între noi, eu cred că şi el i-a dus flori maica-ti...în sacoşa, ce-i drept! dar i-a dus flori! E o chestie elementară! Şi dacă te respinge ce?! Lasă că nu-ţi cad galoanele!
Tu! Cum te chemă? În fine...nici nu-mi păsa! Arăţi de parcă ţi-ar prinde bine şi ţie o reţetă de fericire! Ha?! Hai lasă orgoliul de o parte! Da! Ştiu că ştii că n-ai nici un motiv să nu fii nefericită! Dar uită-te la tine...Nu mai ştii ce să-ţi faci ca să fii frumoasă! Ştire de ultimă oră, gagica: Nu o să fii niciodată frumoasă pentru toată lumea! Mereu o să se găsească un idiot la colţ de stradă care să-ţi spună că eşti prea grasă, că eşti prea slabă, că , că eşti prea scundă, că eşti prea înaltă, că n-ai fund, că ai prea mult fund...Nu contează ce cred ei!!! Nu trebuie să fii frumoasă pentru toţi...trebuie să fii frumoasă pentru unul. Oricum...amândouă ştim că, nu aspectul fizic te vexează cel mai mult la tine... dar pur şi simplu e cel mai uşor lucru de schimbat...”Frumos” nu se rezumă doar la reflexia din oglindă.Şi asta ştii. Poftim?! Nu!!! Nu aştepta pe altcineva” să te facă să te simţi frumoasă. şi... dacă vrei să iubeşti, începe cu tine...
Şi tu?! De ce eşti nefericit? Ahh....am înţeles! Nu ai bani! Îmi pare rău, dar nu!, nu prezic bursa. E simplu! Muncă! Banii şi maşina aia la care visezi nu o să-ţi pice niciodată din cer! Deah...ştiu că nu-ţi place reţeta mea. Asta ţi-a spus şi maică-ta? Ascult-o mai des pe maică-ta! E femeie deşteaptă.
Ahaaaaa.....Bună, domnişoară! Nu mă salutaţi? N-aveţi nevoie de balivernele mele? Sunt o escroacă? Da...da! Mi se rupe! Ahhhh...îmi plac oamenii ca dumneavoastră, deşi aţi vrea să fugiţi cu picioarele la spate...vă înfruntaţi temerile! Admir asta! Ceea ce nu înţeleg, este de ce sunteţi singură în această după amiază de vară? Vă place să vă plimbaţi singură? Da? Aha...categoric. Da’ nici un prieten nu va însoţeşte...un iubit, ceva? Aaaaa...desigur ...sunt ocupaţi! Permiteţi-mi un sfat...dacă nu oferiţi nimic...cum vreţi să primiţi ceva? O mână întinsă pentru o mână întinsă, un zâmbet petru un zâmbet...Asta e regula! Ştiu că nu aveţi nvoie de prieteni şi familie , dar măcar de dragul variaţiei puteţi să o invitaţi pe vecina de la trei la o cafea, ca între fete. Are şi un frate simpatic...Să fim practici...împuşcaţi doi iepuri dintr-o lovitură!
Acum că v-am făcut pe toţi fericiţi...poate vreunul din voi să mă ajute şi pe mine? Reţeta mea pentru fericire unde e? Cum e? Când vine! Vreau şi eu să fiu fericită!
Cumpăr reţete de fericire!
Da! Eu deţin secretul fericirii tale!
Şi al tău!
Da!Şi la tine!
La tine e chiar simplu!Mă mir că nu vezi soluţia!
Vând reţete de fericire! Fericire în dragoste, în căsnicie, la şcoală, în afaceri...Fericire pe stradă! Fericire în cuplu, în grupuri de zece sau chiar de unul singur! Eu ştiu cum poţi să fii tu, fericit!
Tu! Da! Tu! Stai, unde fugi! Hai nu fi absurd, nu e cu bani ! Şi până la urmă n-ai da orice să fii fericit? Hai că aşa zic toţi:,,As da orice să fiu fericit!” .Eu...da, eu...îţi voi spune cum să fii fericit! De fapt mi-am şi dat seama care e problema!...Eşti surprins. Nu te aşteptai! Credeai că sunt nebună sau mai rău un fel de mama Omida...E simplu! O inviţi la o cafea! Nu! O invitaţie la o cafea nu e o declaraţie de dragoste. Nu, nu o să fie umilinţă aşa de mare! Eşti ditamai omul...nu eşti în gimnaziu! De ce să nu ştie femeia, că o iubeşti de când a venit prima dată la tine şi te-a întrebat dacă ştii unde e baia. Probabil că te gândeşti acum că tre' să nu o laşi să creadă că o visezi în fiecare noapte...deşi aşa e!.Eşti un prost! Să ştii că dacă îi duci nişte flori nu o să te creadă un papă-lapte! Asta te-a învăţat taică-tu, dar fie vorba între noi, eu cred că şi el i-a dus flori maica-ti...în sacoşa, ce-i drept! dar i-a dus flori! E o chestie elementară! Şi dacă te respinge ce?! Lasă că nu-ţi cad galoanele!
Tu! Cum te chemă? În fine...nici nu-mi păsa! Arăţi de parcă ţi-ar prinde bine şi ţie o reţetă de fericire! Ha?! Hai lasă orgoliul de o parte! Da! Ştiu că ştii că n-ai nici un motiv să nu fii nefericită! Dar uită-te la tine...Nu mai ştii ce să-ţi faci ca să fii frumoasă! Ştire de ultimă oră, gagica: Nu o să fii niciodată frumoasă pentru toată lumea! Mereu o să se găsească un idiot la colţ de stradă care să-ţi spună că eşti prea grasă, că eşti prea slabă, că , că eşti prea scundă, că eşti prea înaltă, că n-ai fund, că ai prea mult fund...Nu contează ce cred ei!!! Nu trebuie să fii frumoasă pentru toţi...trebuie să fii frumoasă pentru unul. Oricum...amândouă ştim că, nu aspectul fizic te vexează cel mai mult la tine... dar pur şi simplu e cel mai uşor lucru de schimbat...”Frumos” nu se rezumă doar la reflexia din oglindă.Şi asta ştii. Poftim?! Nu!!! Nu aştepta pe altcineva” să te facă să te simţi frumoasă. şi... dacă vrei să iubeşti, începe cu tine...
Şi tu?! De ce eşti nefericit? Ahh....am înţeles! Nu ai bani! Îmi pare rău, dar nu!, nu prezic bursa. E simplu! Muncă! Banii şi maşina aia la care visezi nu o să-ţi pice niciodată din cer! Deah...ştiu că nu-ţi place reţeta mea. Asta ţi-a spus şi maică-ta? Ascult-o mai des pe maică-ta! E femeie deşteaptă.
Ahaaaaa.....Bună, domnişoară! Nu mă salutaţi? N-aveţi nevoie de balivernele mele? Sunt o escroacă? Da...da! Mi se rupe! Ahhhh...îmi plac oamenii ca dumneavoastră, deşi aţi vrea să fugiţi cu picioarele la spate...vă înfruntaţi temerile! Admir asta! Ceea ce nu înţeleg, este de ce sunteţi singură în această după amiază de vară? Vă place să vă plimbaţi singură? Da? Aha...categoric. Da’ nici un prieten nu va însoţeşte...un iubit, ceva? Aaaaa...desigur ...sunt ocupaţi! Permiteţi-mi un sfat...dacă nu oferiţi nimic...cum vreţi să primiţi ceva? O mână întinsă pentru o mână întinsă, un zâmbet petru un zâmbet...Asta e regula! Ştiu că nu aveţi nvoie de prieteni şi familie , dar măcar de dragul variaţiei puteţi să o invitaţi pe vecina de la trei la o cafea, ca între fete. Are şi un frate simpatic...Să fim practici...împuşcaţi doi iepuri dintr-o lovitură!
Acum că v-am făcut pe toţi fericiţi...poate vreunul din voi să mă ajute şi pe mine? Reţeta mea pentru fericire unde e? Cum e? Când vine! Vreau şi eu să fiu fericită!
Cumpăr reţete de fericire!
miercuri, 8 aprilie 2009
Sa fugim cu circul
Să fugim cu circul
Când simţi că apa norilor ce o să curgă
Îţi atârnă greu pe umeri,
Iar umbrela ta e prinsă între soare şi umbră.
Atunci e timpul
Să fugi cu circul.
Dacă fumul din baruri şi priviri
Te inneaca sau te sufocă
Şi venele-ţi tânjesc după Bachus.
Atunci e vremea să le trimiţi pe toate la dracul
Maestrul de ceremonii te cheamă...
Ţi-am zis să fugi cu circul!
Atunci când ţi se sparge sera de vise
Şi frigul ţi le usucă pe toate,
Probabil că e mai bine...
Să fugi cu circul...
Unde? Cum unde?!
Pe meleaguri tropicale,
Cu bananieri şi cocotieri
Ploi fierbinţi şi aer vulcanic,
Acolo unde tu nu exişti!
Existăm doar noi doi şi o plajă goală...
Nu e o ofertă turistică,
Nu te costă nimic!
Doar un spectacol pentru aborigeni...
Crede-mă ...e timpul!
Să fugim cu circul!
Când simţi că apa norilor ce o să curgă
Îţi atârnă greu pe umeri,
Iar umbrela ta e prinsă între soare şi umbră.
Atunci e timpul
Să fugi cu circul.
Dacă fumul din baruri şi priviri
Te inneaca sau te sufocă
Şi venele-ţi tânjesc după Bachus.
Atunci e vremea să le trimiţi pe toate la dracul
Maestrul de ceremonii te cheamă...
Ţi-am zis să fugi cu circul!
Atunci când ţi se sparge sera de vise
Şi frigul ţi le usucă pe toate,
Probabil că e mai bine...
Să fugi cu circul...
Unde? Cum unde?!
Pe meleaguri tropicale,
Cu bananieri şi cocotieri
Ploi fierbinţi şi aer vulcanic,
Acolo unde tu nu exişti!
Existăm doar noi doi şi o plajă goală...
Nu e o ofertă turistică,
Nu te costă nimic!
Doar un spectacol pentru aborigeni...
Crede-mă ...e timpul!
Să fugim cu circul!
O sticlă de vin
Era primăvară odată. Parcă au căzut zeci de mii de stele de atunci. Nu mai ţin minte cât de rău era,sau cât de bine, câţi bani aveau ai mei, sau câte datorii. Ştiu doar că eram şi trăiam într-o sticlă de vin roşu. În sticla mea de vin nu erau stele, nici câmpuri cu trifoi, nici curcubee cu spiritusi lacomi. Era doar câte un ou ,,kinder” din când în când, dar acesta avea mereu o jucărie înăuntru. Uneori părinţii mei, mai scoteau dopul şi îmi dădeau câte o palmă. N-am înţeles niciodată de ce, dar oricum uitam repede.
Nu ştiu cum erau sticlele voastre, dar a mea era verzuie, murdară de pământ şi plină cu vin roşu de ţară, îngropată în vie, sub un prun tinerel. Mulţi se uitau la ea cu nostalgie, tristeţe, ironie, iar unii chiar râdeau...Cum puteau să râdă de sticla mea? Mai târziu mi-am dat seama că ei au crescut în bidoane de plastic... Nu-mi pot imagina cum e să locuieşti în aşa ceva.
Îmi aduc aminte cum mirosea, a struguri albi tămâioşi, a caise verzi şi a cimbrişor. Ceva ca alcoolul plutea în aerul răcoros. Oricine intra acolo, zâmbea...încă n-am înţeles de ce, dar încep să bănuiesc...
În sticla mea zburau toate libelule pe care am încercat să mi le fac prietene, toţi fluturii de varză pe care nu i-am prins, toţi câinii pe care nu m-a lăsat mama să-i adopt.
Mereu hrăneam puii de raţă cu pufarine, bomboane şi pufuleţi. Toată ziua se ţineau după mine.
Ţin minte că ieşeam rareori afară, doar pentru a culege flori. Se veştejeau la un moment dat, dar ţineau mai mult ca acum.
Pe fundul sticlei, rândunicile aveau cuiburi mereu, iar în castanul ancestral erau multe omizi, care nu se metamorfozau niciodată, deşi eu aşteptam ca din clipă în clipă sticla mea să se umple de fluturi. Cred că aş fi ameţit şi n-aş mai fi văzut nimic altceva decât fluturi...
Odată...mă jucam cu noroi în gâtul sticlei şi din curiozitate am alunecat afară.
Am nimerit într-un câmp de trifoi ,şi ca orice om, m-am ambiţionat să caut un trifoi cu patru foi...
M-am plictisit să caut şi am vrut să mă întorc în sticla de vin, dar n-am mai încăput. Nu am mai putut intra, aşa că m-am întors la căutat prin trifoi.
Am să găsesc eu, un nenorocit de trifoi cu patru foi, şi o să prind şi un spiriduş. Sper să nu uit că trebuie să-l privesc în ochi ca să-mi dea ceva.
Nu ştiu cum erau sticlele voastre, dar a mea era verzuie, murdară de pământ şi plină cu vin roşu de ţară, îngropată în vie, sub un prun tinerel. Mulţi se uitau la ea cu nostalgie, tristeţe, ironie, iar unii chiar râdeau...Cum puteau să râdă de sticla mea? Mai târziu mi-am dat seama că ei au crescut în bidoane de plastic... Nu-mi pot imagina cum e să locuieşti în aşa ceva.
Îmi aduc aminte cum mirosea, a struguri albi tămâioşi, a caise verzi şi a cimbrişor. Ceva ca alcoolul plutea în aerul răcoros. Oricine intra acolo, zâmbea...încă n-am înţeles de ce, dar încep să bănuiesc...
În sticla mea zburau toate libelule pe care am încercat să mi le fac prietene, toţi fluturii de varză pe care nu i-am prins, toţi câinii pe care nu m-a lăsat mama să-i adopt.
Mereu hrăneam puii de raţă cu pufarine, bomboane şi pufuleţi. Toată ziua se ţineau după mine.
Ţin minte că ieşeam rareori afară, doar pentru a culege flori. Se veştejeau la un moment dat, dar ţineau mai mult ca acum.
Pe fundul sticlei, rândunicile aveau cuiburi mereu, iar în castanul ancestral erau multe omizi, care nu se metamorfozau niciodată, deşi eu aşteptam ca din clipă în clipă sticla mea să se umple de fluturi. Cred că aş fi ameţit şi n-aş mai fi văzut nimic altceva decât fluturi...
Odată...mă jucam cu noroi în gâtul sticlei şi din curiozitate am alunecat afară.
Am nimerit într-un câmp de trifoi ,şi ca orice om, m-am ambiţionat să caut un trifoi cu patru foi...
M-am plictisit să caut şi am vrut să mă întorc în sticla de vin, dar n-am mai încăput. Nu am mai putut intra, aşa că m-am întors la căutat prin trifoi.
Am să găsesc eu, un nenorocit de trifoi cu patru foi, şi o să prind şi un spiriduş. Sper să nu uit că trebuie să-l privesc în ochi ca să-mi dea ceva.
Made in China
,, Made in China”
Strada e uniformă, resemnată,
Traversată de păpuşi voodoo,
Ce nu-şi deplâng atârnarea,
Dobândită prin colorarea ochilor.
Zilnic aduc ofrande maeştrilor voodoo,
Despre care spun că nu există.
În mintea lor de aţe şi fire de nylon,
Ele sunt personalităţi neînţelese...
Îşi ignoră firele,
Râd de abilităţile păpuşarilor
Şi printr-un silogism laş,
Anulează existenţa oricărei foarfece,
Care ar putea tăia eticheta pe care scrie:
,, MADE IN CHINA “
Strada e uniformă, resemnată,
Traversată de păpuşi voodoo,
Ce nu-şi deplâng atârnarea,
Dobândită prin colorarea ochilor.
Zilnic aduc ofrande maeştrilor voodoo,
Despre care spun că nu există.
În mintea lor de aţe şi fire de nylon,
Ele sunt personalităţi neînţelese...
Îşi ignoră firele,
Râd de abilităţile păpuşarilor
Şi printr-un silogism laş,
Anulează existenţa oricărei foarfece,
Care ar putea tăia eticheta pe care scrie:
,, MADE IN CHINA “
miercuri, 25 februarie 2009
Nu, deloc, niciodata
Nu, deloc, niciodata
Am intrebat-o daca simte ceva
Atunci cand o prinde de un deget cineva
“Nu”
Am vrut sa stiu daca i-a parut rau
Cand si-a vazut mormantul,
Cand a vazut ca zambetul s-a metamorfozat in schimb valutar
Iar iarba, in programe TV.
“Deloc!”
M-a intrebat daca vreodata hienele au devenit pasari Colibri.
Am zis ca “Niciodata”
Atunci m-a mangait pe cap:
“Naiv pui de hiena cu ochelari de soare 3D...”
Am intrebat-o daca simte ceva
Atunci cand o prinde de un deget cineva
“Nu”
Am vrut sa stiu daca i-a parut rau
Cand si-a vazut mormantul,
Cand a vazut ca zambetul s-a metamorfozat in schimb valutar
Iar iarba, in programe TV.
“Deloc!”
M-a intrebat daca vreodata hienele au devenit pasari Colibri.
Am zis ca “Niciodata”
Atunci m-a mangait pe cap:
“Naiv pui de hiena cu ochelari de soare 3D...”
sâmbătă, 14 februarie 2009
Trebuie, dar...
Trebuie…
Sa ma gandesc la cifre si la litere
La note, la facturi, la timp
La masini, computere, suruburi, piulite,
Vopsea, pexal, aluminiu, faianta
Si la fierul de calcat lasat in priza.
Trebuie...
Sa simt albastru,
Sa te simt albastru,
Sa devin albastru.
Dar...
Eu ma gandesc la izvoare si paduri tropicale cu
Pesti pirahna, leoparzi, lumanari parfumate,
La numarul de stele, la un haiku efemer despre
Opal, aici, acum si pasari Colibri
Si la cate picaturi de ploaie se preling pe sticla.
Caci...
Simt rosu.
Te simt rosu.
Sunt deja rosu.
Sa ma gandesc la cifre si la litere
La note, la facturi, la timp
La masini, computere, suruburi, piulite,
Vopsea, pexal, aluminiu, faianta
Si la fierul de calcat lasat in priza.
Trebuie...
Sa simt albastru,
Sa te simt albastru,
Sa devin albastru.
Dar...
Eu ma gandesc la izvoare si paduri tropicale cu
Pesti pirahna, leoparzi, lumanari parfumate,
La numarul de stele, la un haiku efemer despre
Opal, aici, acum si pasari Colibri
Si la cate picaturi de ploaie se preling pe sticla.
Caci...
Simt rosu.
Te simt rosu.
Sunt deja rosu.
sâmbătă, 7 februarie 2009
Despre ciorapi...
Ciorapii sunt lucrurile din garderoba mea carora le acord cea mai mica atentie. Bineinteles ca ii port. Nu mi-as putea imagina viata in picioarele goale sau si mai rau, sa port bocancii fara ciorapi. Vreau doar sa spun ca nu-mi pasa daca ambii ciorapi sunt de aceeasi culoare sau daca au ambii floricele sau dungulite, daca nu sunt perfect albi sau daca din unul rasare un deget. Pur si simplu nu-mi pasa!
Nu fac parte din acea categorie de oameni care isi tin ciorapii imperecheati sau mai rau, ii calca. Eu ii tin pe toti intr-un sertar si cand trebuie sa-mi pun ciorapi, caut o pereche, asa...de forma si extrag exact ca la loto vreo doi, incercand sa-i potrivesc dupa culoare, daca urmeaza sa ma descalt in prezenta altora. Nu stiu de ce nu vreau sa se vada ca nu-mi potrivesc ciorapii, doar nu o sa ma judece nimeni pe seama asta...nu?!
Stii, mie-mi place sa port slapi! Vara, iarna, toamna, primavara. La piata, la supermarket, cand merg sa duc gunoiu'. Imi plac slapii! Cu flori, cu puf, negri, albi, chiar si roz. Si da! Port slapi cu ciorapi! Ciorapii nu-s construiti sa fie purtati cu incaltaminte de genul asta, dar fac fata situatiei cu brio.
Cea mai mare problema cu atitudinea asta a mea o are mama. De fapt...asa se intampla de obicei. Mereu ma intreaba de "celalalt ciorap" sau de "perechea lu'asta" si mi-l flutura pe sub nas, de parca as sti. Daca as sti, oare n-as purta perechea? Nu intelege cum pot sa port un ciorap alb cu floricele rosii si un ciorap cu dungi verzi. Si bineinteles imi atrage atentia: "Pe vremea mea nu era asa!". Uneori ma mai si ameninta: " Nu-ti mai dau voie!", sau ma sfatuieste: "Pastreaza-i doar pe cei buni!"
Eu insa cred ca exagereaza si o linistesc spunandu-i ca atunci cand mergem in vizita o sa port doar ciorapi imperecheati.
Am un ciorap cu dungi negre si galbene. Doar unul, dar baga frica-n maica-mea. eu il pastreaz doar asa, din teribilism. Mereu imi zice ca o sa ma fac si eu ca ciorapul ala, neagra-galbuie. Am eu o banuiala, ca si ea a purtat odata ciorapii ca mine, dar cu timpul a invatat sa-i imperecheze...
Ai vazut ciorapii aia cu degete? Sunt bestiali! Am si eu vreo doua perechi. Cand i-a vazut, mama s-a crucit! N-a vazut in viata ei asa ceva. Mie mi s-au parut amuzanti si ei i s-au parut stupizi dar...asta nu e nimic nou.
Ea spune ca detaliile sunt importante, deci si ciorapii. Vezi sa nu?! De parca stie cineva, ce port eu in bocanci!
Nu fac parte din acea categorie de oameni care isi tin ciorapii imperecheati sau mai rau, ii calca. Eu ii tin pe toti intr-un sertar si cand trebuie sa-mi pun ciorapi, caut o pereche, asa...de forma si extrag exact ca la loto vreo doi, incercand sa-i potrivesc dupa culoare, daca urmeaza sa ma descalt in prezenta altora. Nu stiu de ce nu vreau sa se vada ca nu-mi potrivesc ciorapii, doar nu o sa ma judece nimeni pe seama asta...nu?!
Stii, mie-mi place sa port slapi! Vara, iarna, toamna, primavara. La piata, la supermarket, cand merg sa duc gunoiu'. Imi plac slapii! Cu flori, cu puf, negri, albi, chiar si roz. Si da! Port slapi cu ciorapi! Ciorapii nu-s construiti sa fie purtati cu incaltaminte de genul asta, dar fac fata situatiei cu brio.
Cea mai mare problema cu atitudinea asta a mea o are mama. De fapt...asa se intampla de obicei. Mereu ma intreaba de "celalalt ciorap" sau de "perechea lu'asta" si mi-l flutura pe sub nas, de parca as sti. Daca as sti, oare n-as purta perechea? Nu intelege cum pot sa port un ciorap alb cu floricele rosii si un ciorap cu dungi verzi. Si bineinteles imi atrage atentia: "Pe vremea mea nu era asa!". Uneori ma mai si ameninta: " Nu-ti mai dau voie!", sau ma sfatuieste: "Pastreaza-i doar pe cei buni!"
Eu insa cred ca exagereaza si o linistesc spunandu-i ca atunci cand mergem in vizita o sa port doar ciorapi imperecheati.
Am un ciorap cu dungi negre si galbene. Doar unul, dar baga frica-n maica-mea. eu il pastreaz doar asa, din teribilism. Mereu imi zice ca o sa ma fac si eu ca ciorapul ala, neagra-galbuie. Am eu o banuiala, ca si ea a purtat odata ciorapii ca mine, dar cu timpul a invatat sa-i imperecheze...
Ai vazut ciorapii aia cu degete? Sunt bestiali! Am si eu vreo doua perechi. Cand i-a vazut, mama s-a crucit! N-a vazut in viata ei asa ceva. Mie mi s-au parut amuzanti si ei i s-au parut stupizi dar...asta nu e nimic nou.
Ea spune ca detaliile sunt importante, deci si ciorapii. Vezi sa nu?! De parca stie cineva, ce port eu in bocanci!
duminică, 1 februarie 2009
Proasta de Gina
Ginei ii plac ciresele si zambilele.
Zice ca atunci cand asculta Pink Floyd,
Isi uita toate grijile.
Am intrebat-o ieri, care griji?
A zambit contrariata si mi-a zis:
“Nu e frumos sa te lamentezi!”
Ginei ii plac ciresele si zambilele.
Zice ca atunci cand asculta Pink Floyd
Isi uita toate grijile.
Am intrebat-o de ce nu-si planteaza un cires in balcon?
A ras de mine si mi-a spus ca-i e rusine de vecini...
Ginei ii plac ciresele si zambilele.
Zice ca atunci cand asculta Pink Floyd
Isi uita toate grijile.
Am intrebat-o cat costa o zambila.
Mi-a spus ca niciodata nu si-a cumparat o zambila.
Ginei ii plac ciresele si zambilele.
Zice ca atunci cand asculta Pink floyd,
Isi uita toate grijile.
Dar Gina e o veritabila, inegalabila proasta!
Ea asteapta sa treaca iarna ca sa-si manance ciresele,
Si nu stie ca la florarie se gasesc mereu zambile.
Zice ca atunci cand asculta Pink Floyd,
Isi uita toate grijile.
Am intrebat-o ieri, care griji?
A zambit contrariata si mi-a zis:
“Nu e frumos sa te lamentezi!”
Ginei ii plac ciresele si zambilele.
Zice ca atunci cand asculta Pink Floyd
Isi uita toate grijile.
Am intrebat-o de ce nu-si planteaza un cires in balcon?
A ras de mine si mi-a spus ca-i e rusine de vecini...
Ginei ii plac ciresele si zambilele.
Zice ca atunci cand asculta Pink Floyd
Isi uita toate grijile.
Am intrebat-o cat costa o zambila.
Mi-a spus ca niciodata nu si-a cumparat o zambila.
Ginei ii plac ciresele si zambilele.
Zice ca atunci cand asculta Pink floyd,
Isi uita toate grijile.
Dar Gina e o veritabila, inegalabila proasta!
Ea asteapta sa treaca iarna ca sa-si manance ciresele,
Si nu stie ca la florarie se gasesc mereu zambile.
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Povestea rufelor
Era odata o bluza rosie cu floricele albastre
Statea pe sarma de rufe, in bataia soarelui
In voia vantului se simtea mai usoara ca niciodata
Toate scamele au disparut.
Zile lungi de iarna a stat pe sarma, pandind razele soarelui.
Masina de spalat i-a spalat amintirile.
Detergentul a curatat-o de mizerii si de sentimente.
Balsamul i-a scos mirosul de lacrimi si de transpiratie.
A uitat...
Si acum tanjeste dupa un corp pe care sa-l inveleasca din nou.
Isi invidiaza prietenele care au plecat de pe sarma de rufe.
Intr-o zi cand se simtea mai usoara ca oricand
Si discuta despre floricelele ei albastre cu ciorapii de langa ea,
O mana iese pe fereastra si o apuca in graba de o maneca...
E fericita....Cat de fericita poate sa fie, Doamne!
Se gandeste ca poate asta e mana pentru care va deveni o a doua piele...
Peste o saptamana se intoarce pe sarma...
Nu-si aminteste nimic...
Doar o pata mica si galbena o stinghereste:
“De unde e?!?!Offf...iar o sa ma bage in masina de spalat!
M-am plictisit pe sarma asta, intre chiloti si ciorapi.
Vreau sa ma usuc mai repede si sa ma plimb prin oras.”
Statea pe sarma de rufe, in bataia soarelui
In voia vantului se simtea mai usoara ca niciodata
Toate scamele au disparut.
Zile lungi de iarna a stat pe sarma, pandind razele soarelui.
Masina de spalat i-a spalat amintirile.
Detergentul a curatat-o de mizerii si de sentimente.
Balsamul i-a scos mirosul de lacrimi si de transpiratie.
A uitat...
Si acum tanjeste dupa un corp pe care sa-l inveleasca din nou.
Isi invidiaza prietenele care au plecat de pe sarma de rufe.
Intr-o zi cand se simtea mai usoara ca oricand
Si discuta despre floricelele ei albastre cu ciorapii de langa ea,
O mana iese pe fereastra si o apuca in graba de o maneca...
E fericita....Cat de fericita poate sa fie, Doamne!
Se gandeste ca poate asta e mana pentru care va deveni o a doua piele...
Peste o saptamana se intoarce pe sarma...
Nu-si aminteste nimic...
Doar o pata mica si galbena o stinghereste:
“De unde e?!?!Offf...iar o sa ma bage in masina de spalat!
M-am plictisit pe sarma asta, intre chiloti si ciorapi.
Vreau sa ma usuc mai repede si sa ma plimb prin oras.”
marți, 20 ianuarie 2009
Furie invinsa
-Nici nu-mi pasa cat de indreptatite ti s-au parut tie pieterele, sagetile, rasul fals si ironic, pe care mi le-ai intors impotriva, nici tu nu stii ce reactii demne de o atomocentrala au avut loc in mintea mea si oricum…nu-ti pasa…
“Nu stii ca in timpul in care tu mazgaleai cu desene graffiti fara mesaj, desenele mele facute cu bleu de creata colorata, ti-as fi bagat pe gat sprayul ala oranj.
Nu stii ca din seninul mintii mele albastre, totul s-a facut rosu aprins. Ochii mi s-au facut mici, iar in loc de irisuri aveam doua roci vulcanice. Mainile imi erau grele...de la catusile de plumb pe care eu insumi mi le-am pus. Si totusi, te-as fi sugrumat...O forta inumana imi strabatea corpul. Simteam cum imi cresc ghiare ca niste lame ascutite de otel. Parul imi curgea pe umeri, incalcit, clocotit, in rauri de smoala. Coltii de hiena imi mijeau pe sub buzele sangerii, gata sa muste. Chipul meu purta pecetea monstrului care ma stapanea. Nu-mi mai apartineam mie...
Imi amintesc ce durere simteam cand solzii duri, cornosi, ascutiti imi strapungeau pielea din interior. In jurul toracelui imi aparuse o centura de plumb, captusita cu platina, care imi estompa bataile inimii.
Nu mai auzeam decat zgomotele pietrelor, sagetilor, rasului care lovindu-se de mine, dadeau nastere unui nou solz.
Nu mai vedeam decat desenele graffiti care imi profanau bleu-ul de creta colorata. Eram in stare sa te pun sa stergi cu limba! Vezi?! Nici asta nu stii...
In mintea mea era un fel de desert...in care urla o liniste tremuratoare. Fiinta asta se scurgea afara pe nesimtite...
Respiram rar...iar in loc sa ma relaxez la fiecare expiratie, muschii tineau cu inversunare aerul in mine.
O coada inarmata cu ace si cuie crestea din mine. Nici n-am simtit ca ma pierdusem...
Prin vene imi curgea lava amestecata cu vin rosu, care imi ametea simturile si ii usura acestui “eu” munca.
Cata forta si dorinta de razbunare aveam in acele momente, nu-ti poti imagina! Ti-as fi intors fiecare pietricica cu putere tripla, ti-as fi inapoiat sagetile de cincisprezece ori mai ascutite...Ai fi regretat ca mi-ai distrus albastrul!
Brusc...ochii mei prind viata, iar pietrele mi se scurg din priviri. Coada se intoarce, se ascunde in mine. Solzii imi intra sub piele...nu se vad cicatrici. Ghiarele redevin manichiura ingrijita iar catusele...care catuse?! Centura se desprinde. Imi aud bataile inimii! Smoala se usuca....imi prind parul intr-o coada...
Mi-au ramas doar coltii...As putea sa musc dar....s-a trezit ratiunea: “Nu ai voie!”. Totul e albastru din nou...”
-Ce ai zis?
-Nimic...nimic! Nu-i nimic! Am si uitat intamplarea aia! Stai linistit...e din nou albastru. Pot sa desenez cu bleu pe alt perete.
“Nu stii ca in timpul in care tu mazgaleai cu desene graffiti fara mesaj, desenele mele facute cu bleu de creata colorata, ti-as fi bagat pe gat sprayul ala oranj.
Nu stii ca din seninul mintii mele albastre, totul s-a facut rosu aprins. Ochii mi s-au facut mici, iar in loc de irisuri aveam doua roci vulcanice. Mainile imi erau grele...de la catusile de plumb pe care eu insumi mi le-am pus. Si totusi, te-as fi sugrumat...O forta inumana imi strabatea corpul. Simteam cum imi cresc ghiare ca niste lame ascutite de otel. Parul imi curgea pe umeri, incalcit, clocotit, in rauri de smoala. Coltii de hiena imi mijeau pe sub buzele sangerii, gata sa muste. Chipul meu purta pecetea monstrului care ma stapanea. Nu-mi mai apartineam mie...
Imi amintesc ce durere simteam cand solzii duri, cornosi, ascutiti imi strapungeau pielea din interior. In jurul toracelui imi aparuse o centura de plumb, captusita cu platina, care imi estompa bataile inimii.
Nu mai auzeam decat zgomotele pietrelor, sagetilor, rasului care lovindu-se de mine, dadeau nastere unui nou solz.
Nu mai vedeam decat desenele graffiti care imi profanau bleu-ul de creta colorata. Eram in stare sa te pun sa stergi cu limba! Vezi?! Nici asta nu stii...
In mintea mea era un fel de desert...in care urla o liniste tremuratoare. Fiinta asta se scurgea afara pe nesimtite...
Respiram rar...iar in loc sa ma relaxez la fiecare expiratie, muschii tineau cu inversunare aerul in mine.
O coada inarmata cu ace si cuie crestea din mine. Nici n-am simtit ca ma pierdusem...
Prin vene imi curgea lava amestecata cu vin rosu, care imi ametea simturile si ii usura acestui “eu” munca.
Cata forta si dorinta de razbunare aveam in acele momente, nu-ti poti imagina! Ti-as fi intors fiecare pietricica cu putere tripla, ti-as fi inapoiat sagetile de cincisprezece ori mai ascutite...Ai fi regretat ca mi-ai distrus albastrul!
Brusc...ochii mei prind viata, iar pietrele mi se scurg din priviri. Coada se intoarce, se ascunde in mine. Solzii imi intra sub piele...nu se vad cicatrici. Ghiarele redevin manichiura ingrijita iar catusele...care catuse?! Centura se desprinde. Imi aud bataile inimii! Smoala se usuca....imi prind parul intr-o coada...
Mi-au ramas doar coltii...As putea sa musc dar....s-a trezit ratiunea: “Nu ai voie!”. Totul e albastru din nou...”
-Ce ai zis?
-Nimic...nimic! Nu-i nimic! Am si uitat intamplarea aia! Stai linistit...e din nou albastru. Pot sa desenez cu bleu pe alt perete.
duminică, 18 ianuarie 2009
luni, 12 ianuarie 2009
Draga Fat Frumos...
Nu e ironic cum incepand cu un moment nedefinit, nu mai scriem scrisori lui mos Craciun, ci lui Fai-Frumos?
Dam visele cu papusi originale Barbie pe vise cu un plus chinezesc pe care scrie “I love you” , sotronul pe pantofi cu toc, florile jumulite cu lacomie din gradina bunicii pe un trandafir rosu cumparat in graba de la floraria din colt, serile in care jucam “flori, fete, filme si baieti” si ne distram copios, pe asteptari febrile la “statuia aia, stii tu care”.
Deodata, ne e frica sa ne tinem de mana, sa ne sarutam pe obraji, sa ne spunem lucruri frumoase pentru ca nu vrem sa fim intelese...gresit. Nu mai esti “fetita” sau “copilu”, acum esti “domnisoara” si te bucuri ca o proasta de detaliul asta.
“Bah!!! Iesi afara sa joci lena?!”, se transforma in “Vrei sa ne plimbam?” , “Nu!!!Nu-ti dau, ca nu am chef! Cumpara-ti!” ia forma politicoasa de: “Vrei si tu?”. In locul limbii scoase cu intentia de a sfida si a privirii inciudate, ia nastere un zambet finisat indelung in fata oglinzii si privirea data cu rimel si dermatograf. Parca nu mai poti sa-i spui: “Ehhhh....si daca nu te joci cu noi, nu mai pot eu! Ma doare aici!” si sa arati spre posterior.
Dam abtipildurile cu pokemoni si tatuajele de la guma de mestecat pe reviste care spun: ce sa faci, cum sa faci, ce chiloti sa porti, ce sa-ti placa, ce e bine, ce e rau, cum sa te depilezi, cum sa-l cuceresti...
Scrisorile catre Mos Craciun sunt sacrificate in favoarea biletelelor rusinoase, impaturite de zeci de ori. Pentru Mos Craciun s-a terminat cerneala!
Nu mai stam cu frica-n san, ca poate suntem gasiti cand jucam ascunselea, nici nu mai dardaim iarna pe derdelus, preferam sa stam inghetati de incertitudine la coltul unei strazi intrebandu-ne daca mai vine...
Zambetele gratuite, rasul spontan si galagios devin gesturi calculate sau intentionat copilaroase.
Si...Mos Craciun moare, devine o amintire vaga, prosteasca, de care n-avem timp, iar in locul lui se naste el, Fat Frumos, o fiinta desprinsa din comedii romantice si animeuri, pe care o sculptezi cu vise.
Mai tarziu incerci sa identifici acel moment nenorocit, nedefinit si pe EL il inchizi in dulapul cu lenjerie intima, tampoane si farduri pentru ca...”Fat Frumos nu exista!!!”. In mod straniu, statuia lui nu e niciodata prafuita...
Si nu te mai poti intoarce la Mos Craciun. A ramas doar statuia aia de care ti-e rusine si pe care o ironizezi, dar la care nu poti renunta...
Draga Fat Frumos,
Te rog, impusca-te!!!
Cu drag, eu
Dam visele cu papusi originale Barbie pe vise cu un plus chinezesc pe care scrie “I love you” , sotronul pe pantofi cu toc, florile jumulite cu lacomie din gradina bunicii pe un trandafir rosu cumparat in graba de la floraria din colt, serile in care jucam “flori, fete, filme si baieti” si ne distram copios, pe asteptari febrile la “statuia aia, stii tu care”.
Deodata, ne e frica sa ne tinem de mana, sa ne sarutam pe obraji, sa ne spunem lucruri frumoase pentru ca nu vrem sa fim intelese...gresit. Nu mai esti “fetita” sau “copilu”, acum esti “domnisoara” si te bucuri ca o proasta de detaliul asta.
“Bah!!! Iesi afara sa joci lena?!”, se transforma in “Vrei sa ne plimbam?” , “Nu!!!Nu-ti dau, ca nu am chef! Cumpara-ti!” ia forma politicoasa de: “Vrei si tu?”. In locul limbii scoase cu intentia de a sfida si a privirii inciudate, ia nastere un zambet finisat indelung in fata oglinzii si privirea data cu rimel si dermatograf. Parca nu mai poti sa-i spui: “Ehhhh....si daca nu te joci cu noi, nu mai pot eu! Ma doare aici!” si sa arati spre posterior.
Dam abtipildurile cu pokemoni si tatuajele de la guma de mestecat pe reviste care spun: ce sa faci, cum sa faci, ce chiloti sa porti, ce sa-ti placa, ce e bine, ce e rau, cum sa te depilezi, cum sa-l cuceresti...
Scrisorile catre Mos Craciun sunt sacrificate in favoarea biletelelor rusinoase, impaturite de zeci de ori. Pentru Mos Craciun s-a terminat cerneala!
Nu mai stam cu frica-n san, ca poate suntem gasiti cand jucam ascunselea, nici nu mai dardaim iarna pe derdelus, preferam sa stam inghetati de incertitudine la coltul unei strazi intrebandu-ne daca mai vine...
Zambetele gratuite, rasul spontan si galagios devin gesturi calculate sau intentionat copilaroase.
Si...Mos Craciun moare, devine o amintire vaga, prosteasca, de care n-avem timp, iar in locul lui se naste el, Fat Frumos, o fiinta desprinsa din comedii romantice si animeuri, pe care o sculptezi cu vise.
Mai tarziu incerci sa identifici acel moment nenorocit, nedefinit si pe EL il inchizi in dulapul cu lenjerie intima, tampoane si farduri pentru ca...”Fat Frumos nu exista!!!”. In mod straniu, statuia lui nu e niciodata prafuita...
Si nu te mai poti intoarce la Mos Craciun. A ramas doar statuia aia de care ti-e rusine si pe care o ironizezi, dar la care nu poti renunta...
Draga Fat Frumos,
Te rog, impusca-te!!!
Cu drag, eu
Monstrii mei
Monstrii mei
Stateam de vorba zilele trecute cu ei. Ne ciondaneam, ne imbranceam, ne trageam de par si ne injuram, dar la sfarsit ne sarutam prieteneste pe frunte.
E ciudata relatia noastra…
Pana la urma, ei nu sunt decat niste monstri hidosi pe care nimeni nu-i vrea dar toata lumea ii are. Paradoxal, nu?!
As putea spune ca sunt paraziti, dar as fi ipocrita. Poate ca sunt un fel de colaboratori ai mei si avem o relatie de simbioza...dar asta ar insemna ca ne impacam de minune, chestie care ar fi o mare minciuna. Numai noi stim de cate ori am zis ca nu ne mai vorbim.
Unul e mai urat decat altul... Ai putea sa-mi spui ca sunt superficiala si ca frumusetea e ceva relativ. Poate ca asa e, dar daca ii compari cu monstrii tai, o sa vezi despre ce vorbesc.
Ceea ce este si mai ciudat si ma sperie intr-o oarecare masura este faptul ca mereu descopar unul nou. La inceput il ignor, apoi il gonesc, incerc sa rad de el si la sfarsit, din lipsa de imaginatie, incerc sa-l innec in lacrimi. El ma priveste cu ochii goi, mi se pune de-a curmezisul mintii si-mi face cu ochiul, zambind sugestiv: “ Ce zici? Facem dragoste? ”. Ma pufneste rasul. Il prind de ghiarele lui lungi si ascutite si, desi e un nespalat latos, un adevarat megalopolis al puricilor si capusilor, il sarut pe frunte si-i spun: “Esti si tu al meu, da-te dracu’!”
In serile goale ne adunam la un pahar de amintiru si jucam “adevar sau adevar”. Unii sa codesc, se dau cu fundul la gard, se fac ca dispar, schimba subiectul, dar pana la urma sunt sinceri toti... in afara de unul mic, scund, cu picioare scurte si subtiri de gaina. Pe el nu-l chinui cu jocul asta. El este primul monstru pe care l-am descoperit, statea ascuns printre papusi si bibelouri sparte. Si cat am patimit pentru imputitul asta mic! Noi doi avem multe, nenumarate secrete...
Cand mi se pare ca prea se destrabaleaza monstrii mei: dau petreceri, mai cheama si alti monstri de pe la altii, pun de-o magarie...doua...trei, ii chem pe toti si le spun: “ In batatura mintii mele eu fac legea! Clar?!”. Ii amenint ca-i dau afara, ca aduc altii in locul lor, iar ei ma privesc printre firele lungi, sleioase de par, cu ochii mari si umezi, si pentru cateva zile se fac disparuti. Cand revin, o luam de la capat!
O singura data am reusit sa-l fac pe unul sa plece de tot. A fost greu! Foarte greu! S-a lasat cu batiste fluturate, faze de desene animate, lacrimi de crocodil, linguseli, dar am scapat de el!!
Sunt distractivi! Trebuie sa recunosc ca sunt. Am observat ca si monstrii imbatranesc odata cu stapanii lor si mor odata cu ei...
Ei?! Te-ai uitat la monstrii tai? Si tie ti se par urati, nu-i asa ?
By CeaiDeMaracini
Stateam de vorba zilele trecute cu ei. Ne ciondaneam, ne imbranceam, ne trageam de par si ne injuram, dar la sfarsit ne sarutam prieteneste pe frunte.
E ciudata relatia noastra…
Pana la urma, ei nu sunt decat niste monstri hidosi pe care nimeni nu-i vrea dar toata lumea ii are. Paradoxal, nu?!
As putea spune ca sunt paraziti, dar as fi ipocrita. Poate ca sunt un fel de colaboratori ai mei si avem o relatie de simbioza...dar asta ar insemna ca ne impacam de minune, chestie care ar fi o mare minciuna. Numai noi stim de cate ori am zis ca nu ne mai vorbim.
Unul e mai urat decat altul... Ai putea sa-mi spui ca sunt superficiala si ca frumusetea e ceva relativ. Poate ca asa e, dar daca ii compari cu monstrii tai, o sa vezi despre ce vorbesc.
Ceea ce este si mai ciudat si ma sperie intr-o oarecare masura este faptul ca mereu descopar unul nou. La inceput il ignor, apoi il gonesc, incerc sa rad de el si la sfarsit, din lipsa de imaginatie, incerc sa-l innec in lacrimi. El ma priveste cu ochii goi, mi se pune de-a curmezisul mintii si-mi face cu ochiul, zambind sugestiv: “ Ce zici? Facem dragoste? ”. Ma pufneste rasul. Il prind de ghiarele lui lungi si ascutite si, desi e un nespalat latos, un adevarat megalopolis al puricilor si capusilor, il sarut pe frunte si-i spun: “Esti si tu al meu, da-te dracu’!”
In serile goale ne adunam la un pahar de amintiru si jucam “adevar sau adevar”. Unii sa codesc, se dau cu fundul la gard, se fac ca dispar, schimba subiectul, dar pana la urma sunt sinceri toti... in afara de unul mic, scund, cu picioare scurte si subtiri de gaina. Pe el nu-l chinui cu jocul asta. El este primul monstru pe care l-am descoperit, statea ascuns printre papusi si bibelouri sparte. Si cat am patimit pentru imputitul asta mic! Noi doi avem multe, nenumarate secrete...
Cand mi se pare ca prea se destrabaleaza monstrii mei: dau petreceri, mai cheama si alti monstri de pe la altii, pun de-o magarie...doua...trei, ii chem pe toti si le spun: “ In batatura mintii mele eu fac legea! Clar?!”. Ii amenint ca-i dau afara, ca aduc altii in locul lor, iar ei ma privesc printre firele lungi, sleioase de par, cu ochii mari si umezi, si pentru cateva zile se fac disparuti. Cand revin, o luam de la capat!
O singura data am reusit sa-l fac pe unul sa plece de tot. A fost greu! Foarte greu! S-a lasat cu batiste fluturate, faze de desene animate, lacrimi de crocodil, linguseli, dar am scapat de el!!
Sunt distractivi! Trebuie sa recunosc ca sunt. Am observat ca si monstrii imbatranesc odata cu stapanii lor si mor odata cu ei...
Ei?! Te-ai uitat la monstrii tai? Si tie ti se par urati, nu-i asa ?
By CeaiDeMaracini
Abonați-vă la:
Postări (Atom)