Era odata o bluza rosie cu floricele albastre
Statea pe sarma de rufe, in bataia soarelui
In voia vantului se simtea mai usoara ca niciodata
Toate scamele au disparut.
Zile lungi de iarna a stat pe sarma, pandind razele soarelui.
Masina de spalat i-a spalat amintirile.
Detergentul a curatat-o de mizerii si de sentimente.
Balsamul i-a scos mirosul de lacrimi si de transpiratie.
A uitat...
Si acum tanjeste dupa un corp pe care sa-l inveleasca din nou.
Isi invidiaza prietenele care au plecat de pe sarma de rufe.
Intr-o zi cand se simtea mai usoara ca oricand
Si discuta despre floricelele ei albastre cu ciorapii de langa ea,
O mana iese pe fereastra si o apuca in graba de o maneca...
E fericita....Cat de fericita poate sa fie, Doamne!
Se gandeste ca poate asta e mana pentru care va deveni o a doua piele...
Peste o saptamana se intoarce pe sarma...
Nu-si aminteste nimic...
Doar o pata mica si galbena o stinghereste:
“De unde e?!?!Offf...iar o sa ma bage in masina de spalat!
M-am plictisit pe sarma asta, intre chiloti si ciorapi.
Vreau sa ma usuc mai repede si sa ma plimb prin oras.”
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
marți, 20 ianuarie 2009
Furie invinsa
-Nici nu-mi pasa cat de indreptatite ti s-au parut tie pieterele, sagetile, rasul fals si ironic, pe care mi le-ai intors impotriva, nici tu nu stii ce reactii demne de o atomocentrala au avut loc in mintea mea si oricum…nu-ti pasa…
“Nu stii ca in timpul in care tu mazgaleai cu desene graffiti fara mesaj, desenele mele facute cu bleu de creata colorata, ti-as fi bagat pe gat sprayul ala oranj.
Nu stii ca din seninul mintii mele albastre, totul s-a facut rosu aprins. Ochii mi s-au facut mici, iar in loc de irisuri aveam doua roci vulcanice. Mainile imi erau grele...de la catusile de plumb pe care eu insumi mi le-am pus. Si totusi, te-as fi sugrumat...O forta inumana imi strabatea corpul. Simteam cum imi cresc ghiare ca niste lame ascutite de otel. Parul imi curgea pe umeri, incalcit, clocotit, in rauri de smoala. Coltii de hiena imi mijeau pe sub buzele sangerii, gata sa muste. Chipul meu purta pecetea monstrului care ma stapanea. Nu-mi mai apartineam mie...
Imi amintesc ce durere simteam cand solzii duri, cornosi, ascutiti imi strapungeau pielea din interior. In jurul toracelui imi aparuse o centura de plumb, captusita cu platina, care imi estompa bataile inimii.
Nu mai auzeam decat zgomotele pietrelor, sagetilor, rasului care lovindu-se de mine, dadeau nastere unui nou solz.
Nu mai vedeam decat desenele graffiti care imi profanau bleu-ul de creta colorata. Eram in stare sa te pun sa stergi cu limba! Vezi?! Nici asta nu stii...
In mintea mea era un fel de desert...in care urla o liniste tremuratoare. Fiinta asta se scurgea afara pe nesimtite...
Respiram rar...iar in loc sa ma relaxez la fiecare expiratie, muschii tineau cu inversunare aerul in mine.
O coada inarmata cu ace si cuie crestea din mine. Nici n-am simtit ca ma pierdusem...
Prin vene imi curgea lava amestecata cu vin rosu, care imi ametea simturile si ii usura acestui “eu” munca.
Cata forta si dorinta de razbunare aveam in acele momente, nu-ti poti imagina! Ti-as fi intors fiecare pietricica cu putere tripla, ti-as fi inapoiat sagetile de cincisprezece ori mai ascutite...Ai fi regretat ca mi-ai distrus albastrul!
Brusc...ochii mei prind viata, iar pietrele mi se scurg din priviri. Coada se intoarce, se ascunde in mine. Solzii imi intra sub piele...nu se vad cicatrici. Ghiarele redevin manichiura ingrijita iar catusele...care catuse?! Centura se desprinde. Imi aud bataile inimii! Smoala se usuca....imi prind parul intr-o coada...
Mi-au ramas doar coltii...As putea sa musc dar....s-a trezit ratiunea: “Nu ai voie!”. Totul e albastru din nou...”
-Ce ai zis?
-Nimic...nimic! Nu-i nimic! Am si uitat intamplarea aia! Stai linistit...e din nou albastru. Pot sa desenez cu bleu pe alt perete.
“Nu stii ca in timpul in care tu mazgaleai cu desene graffiti fara mesaj, desenele mele facute cu bleu de creata colorata, ti-as fi bagat pe gat sprayul ala oranj.
Nu stii ca din seninul mintii mele albastre, totul s-a facut rosu aprins. Ochii mi s-au facut mici, iar in loc de irisuri aveam doua roci vulcanice. Mainile imi erau grele...de la catusile de plumb pe care eu insumi mi le-am pus. Si totusi, te-as fi sugrumat...O forta inumana imi strabatea corpul. Simteam cum imi cresc ghiare ca niste lame ascutite de otel. Parul imi curgea pe umeri, incalcit, clocotit, in rauri de smoala. Coltii de hiena imi mijeau pe sub buzele sangerii, gata sa muste. Chipul meu purta pecetea monstrului care ma stapanea. Nu-mi mai apartineam mie...
Imi amintesc ce durere simteam cand solzii duri, cornosi, ascutiti imi strapungeau pielea din interior. In jurul toracelui imi aparuse o centura de plumb, captusita cu platina, care imi estompa bataile inimii.
Nu mai auzeam decat zgomotele pietrelor, sagetilor, rasului care lovindu-se de mine, dadeau nastere unui nou solz.
Nu mai vedeam decat desenele graffiti care imi profanau bleu-ul de creta colorata. Eram in stare sa te pun sa stergi cu limba! Vezi?! Nici asta nu stii...
In mintea mea era un fel de desert...in care urla o liniste tremuratoare. Fiinta asta se scurgea afara pe nesimtite...
Respiram rar...iar in loc sa ma relaxez la fiecare expiratie, muschii tineau cu inversunare aerul in mine.
O coada inarmata cu ace si cuie crestea din mine. Nici n-am simtit ca ma pierdusem...
Prin vene imi curgea lava amestecata cu vin rosu, care imi ametea simturile si ii usura acestui “eu” munca.
Cata forta si dorinta de razbunare aveam in acele momente, nu-ti poti imagina! Ti-as fi intors fiecare pietricica cu putere tripla, ti-as fi inapoiat sagetile de cincisprezece ori mai ascutite...Ai fi regretat ca mi-ai distrus albastrul!
Brusc...ochii mei prind viata, iar pietrele mi se scurg din priviri. Coada se intoarce, se ascunde in mine. Solzii imi intra sub piele...nu se vad cicatrici. Ghiarele redevin manichiura ingrijita iar catusele...care catuse?! Centura se desprinde. Imi aud bataile inimii! Smoala se usuca....imi prind parul intr-o coada...
Mi-au ramas doar coltii...As putea sa musc dar....s-a trezit ratiunea: “Nu ai voie!”. Totul e albastru din nou...”
-Ce ai zis?
-Nimic...nimic! Nu-i nimic! Am si uitat intamplarea aia! Stai linistit...e din nou albastru. Pot sa desenez cu bleu pe alt perete.
duminică, 18 ianuarie 2009
luni, 12 ianuarie 2009
Draga Fat Frumos...
Nu e ironic cum incepand cu un moment nedefinit, nu mai scriem scrisori lui mos Craciun, ci lui Fai-Frumos?
Dam visele cu papusi originale Barbie pe vise cu un plus chinezesc pe care scrie “I love you” , sotronul pe pantofi cu toc, florile jumulite cu lacomie din gradina bunicii pe un trandafir rosu cumparat in graba de la floraria din colt, serile in care jucam “flori, fete, filme si baieti” si ne distram copios, pe asteptari febrile la “statuia aia, stii tu care”.
Deodata, ne e frica sa ne tinem de mana, sa ne sarutam pe obraji, sa ne spunem lucruri frumoase pentru ca nu vrem sa fim intelese...gresit. Nu mai esti “fetita” sau “copilu”, acum esti “domnisoara” si te bucuri ca o proasta de detaliul asta.
“Bah!!! Iesi afara sa joci lena?!”, se transforma in “Vrei sa ne plimbam?” , “Nu!!!Nu-ti dau, ca nu am chef! Cumpara-ti!” ia forma politicoasa de: “Vrei si tu?”. In locul limbii scoase cu intentia de a sfida si a privirii inciudate, ia nastere un zambet finisat indelung in fata oglinzii si privirea data cu rimel si dermatograf. Parca nu mai poti sa-i spui: “Ehhhh....si daca nu te joci cu noi, nu mai pot eu! Ma doare aici!” si sa arati spre posterior.
Dam abtipildurile cu pokemoni si tatuajele de la guma de mestecat pe reviste care spun: ce sa faci, cum sa faci, ce chiloti sa porti, ce sa-ti placa, ce e bine, ce e rau, cum sa te depilezi, cum sa-l cuceresti...
Scrisorile catre Mos Craciun sunt sacrificate in favoarea biletelelor rusinoase, impaturite de zeci de ori. Pentru Mos Craciun s-a terminat cerneala!
Nu mai stam cu frica-n san, ca poate suntem gasiti cand jucam ascunselea, nici nu mai dardaim iarna pe derdelus, preferam sa stam inghetati de incertitudine la coltul unei strazi intrebandu-ne daca mai vine...
Zambetele gratuite, rasul spontan si galagios devin gesturi calculate sau intentionat copilaroase.
Si...Mos Craciun moare, devine o amintire vaga, prosteasca, de care n-avem timp, iar in locul lui se naste el, Fat Frumos, o fiinta desprinsa din comedii romantice si animeuri, pe care o sculptezi cu vise.
Mai tarziu incerci sa identifici acel moment nenorocit, nedefinit si pe EL il inchizi in dulapul cu lenjerie intima, tampoane si farduri pentru ca...”Fat Frumos nu exista!!!”. In mod straniu, statuia lui nu e niciodata prafuita...
Si nu te mai poti intoarce la Mos Craciun. A ramas doar statuia aia de care ti-e rusine si pe care o ironizezi, dar la care nu poti renunta...
Draga Fat Frumos,
Te rog, impusca-te!!!
Cu drag, eu
Dam visele cu papusi originale Barbie pe vise cu un plus chinezesc pe care scrie “I love you” , sotronul pe pantofi cu toc, florile jumulite cu lacomie din gradina bunicii pe un trandafir rosu cumparat in graba de la floraria din colt, serile in care jucam “flori, fete, filme si baieti” si ne distram copios, pe asteptari febrile la “statuia aia, stii tu care”.
Deodata, ne e frica sa ne tinem de mana, sa ne sarutam pe obraji, sa ne spunem lucruri frumoase pentru ca nu vrem sa fim intelese...gresit. Nu mai esti “fetita” sau “copilu”, acum esti “domnisoara” si te bucuri ca o proasta de detaliul asta.
“Bah!!! Iesi afara sa joci lena?!”, se transforma in “Vrei sa ne plimbam?” , “Nu!!!Nu-ti dau, ca nu am chef! Cumpara-ti!” ia forma politicoasa de: “Vrei si tu?”. In locul limbii scoase cu intentia de a sfida si a privirii inciudate, ia nastere un zambet finisat indelung in fata oglinzii si privirea data cu rimel si dermatograf. Parca nu mai poti sa-i spui: “Ehhhh....si daca nu te joci cu noi, nu mai pot eu! Ma doare aici!” si sa arati spre posterior.
Dam abtipildurile cu pokemoni si tatuajele de la guma de mestecat pe reviste care spun: ce sa faci, cum sa faci, ce chiloti sa porti, ce sa-ti placa, ce e bine, ce e rau, cum sa te depilezi, cum sa-l cuceresti...
Scrisorile catre Mos Craciun sunt sacrificate in favoarea biletelelor rusinoase, impaturite de zeci de ori. Pentru Mos Craciun s-a terminat cerneala!
Nu mai stam cu frica-n san, ca poate suntem gasiti cand jucam ascunselea, nici nu mai dardaim iarna pe derdelus, preferam sa stam inghetati de incertitudine la coltul unei strazi intrebandu-ne daca mai vine...
Zambetele gratuite, rasul spontan si galagios devin gesturi calculate sau intentionat copilaroase.
Si...Mos Craciun moare, devine o amintire vaga, prosteasca, de care n-avem timp, iar in locul lui se naste el, Fat Frumos, o fiinta desprinsa din comedii romantice si animeuri, pe care o sculptezi cu vise.
Mai tarziu incerci sa identifici acel moment nenorocit, nedefinit si pe EL il inchizi in dulapul cu lenjerie intima, tampoane si farduri pentru ca...”Fat Frumos nu exista!!!”. In mod straniu, statuia lui nu e niciodata prafuita...
Si nu te mai poti intoarce la Mos Craciun. A ramas doar statuia aia de care ti-e rusine si pe care o ironizezi, dar la care nu poti renunta...
Draga Fat Frumos,
Te rog, impusca-te!!!
Cu drag, eu
Monstrii mei
Monstrii mei
Stateam de vorba zilele trecute cu ei. Ne ciondaneam, ne imbranceam, ne trageam de par si ne injuram, dar la sfarsit ne sarutam prieteneste pe frunte.
E ciudata relatia noastra…
Pana la urma, ei nu sunt decat niste monstri hidosi pe care nimeni nu-i vrea dar toata lumea ii are. Paradoxal, nu?!
As putea spune ca sunt paraziti, dar as fi ipocrita. Poate ca sunt un fel de colaboratori ai mei si avem o relatie de simbioza...dar asta ar insemna ca ne impacam de minune, chestie care ar fi o mare minciuna. Numai noi stim de cate ori am zis ca nu ne mai vorbim.
Unul e mai urat decat altul... Ai putea sa-mi spui ca sunt superficiala si ca frumusetea e ceva relativ. Poate ca asa e, dar daca ii compari cu monstrii tai, o sa vezi despre ce vorbesc.
Ceea ce este si mai ciudat si ma sperie intr-o oarecare masura este faptul ca mereu descopar unul nou. La inceput il ignor, apoi il gonesc, incerc sa rad de el si la sfarsit, din lipsa de imaginatie, incerc sa-l innec in lacrimi. El ma priveste cu ochii goi, mi se pune de-a curmezisul mintii si-mi face cu ochiul, zambind sugestiv: “ Ce zici? Facem dragoste? ”. Ma pufneste rasul. Il prind de ghiarele lui lungi si ascutite si, desi e un nespalat latos, un adevarat megalopolis al puricilor si capusilor, il sarut pe frunte si-i spun: “Esti si tu al meu, da-te dracu’!”
In serile goale ne adunam la un pahar de amintiru si jucam “adevar sau adevar”. Unii sa codesc, se dau cu fundul la gard, se fac ca dispar, schimba subiectul, dar pana la urma sunt sinceri toti... in afara de unul mic, scund, cu picioare scurte si subtiri de gaina. Pe el nu-l chinui cu jocul asta. El este primul monstru pe care l-am descoperit, statea ascuns printre papusi si bibelouri sparte. Si cat am patimit pentru imputitul asta mic! Noi doi avem multe, nenumarate secrete...
Cand mi se pare ca prea se destrabaleaza monstrii mei: dau petreceri, mai cheama si alti monstri de pe la altii, pun de-o magarie...doua...trei, ii chem pe toti si le spun: “ In batatura mintii mele eu fac legea! Clar?!”. Ii amenint ca-i dau afara, ca aduc altii in locul lor, iar ei ma privesc printre firele lungi, sleioase de par, cu ochii mari si umezi, si pentru cateva zile se fac disparuti. Cand revin, o luam de la capat!
O singura data am reusit sa-l fac pe unul sa plece de tot. A fost greu! Foarte greu! S-a lasat cu batiste fluturate, faze de desene animate, lacrimi de crocodil, linguseli, dar am scapat de el!!
Sunt distractivi! Trebuie sa recunosc ca sunt. Am observat ca si monstrii imbatranesc odata cu stapanii lor si mor odata cu ei...
Ei?! Te-ai uitat la monstrii tai? Si tie ti se par urati, nu-i asa ?
By CeaiDeMaracini
Stateam de vorba zilele trecute cu ei. Ne ciondaneam, ne imbranceam, ne trageam de par si ne injuram, dar la sfarsit ne sarutam prieteneste pe frunte.
E ciudata relatia noastra…
Pana la urma, ei nu sunt decat niste monstri hidosi pe care nimeni nu-i vrea dar toata lumea ii are. Paradoxal, nu?!
As putea spune ca sunt paraziti, dar as fi ipocrita. Poate ca sunt un fel de colaboratori ai mei si avem o relatie de simbioza...dar asta ar insemna ca ne impacam de minune, chestie care ar fi o mare minciuna. Numai noi stim de cate ori am zis ca nu ne mai vorbim.
Unul e mai urat decat altul... Ai putea sa-mi spui ca sunt superficiala si ca frumusetea e ceva relativ. Poate ca asa e, dar daca ii compari cu monstrii tai, o sa vezi despre ce vorbesc.
Ceea ce este si mai ciudat si ma sperie intr-o oarecare masura este faptul ca mereu descopar unul nou. La inceput il ignor, apoi il gonesc, incerc sa rad de el si la sfarsit, din lipsa de imaginatie, incerc sa-l innec in lacrimi. El ma priveste cu ochii goi, mi se pune de-a curmezisul mintii si-mi face cu ochiul, zambind sugestiv: “ Ce zici? Facem dragoste? ”. Ma pufneste rasul. Il prind de ghiarele lui lungi si ascutite si, desi e un nespalat latos, un adevarat megalopolis al puricilor si capusilor, il sarut pe frunte si-i spun: “Esti si tu al meu, da-te dracu’!”
In serile goale ne adunam la un pahar de amintiru si jucam “adevar sau adevar”. Unii sa codesc, se dau cu fundul la gard, se fac ca dispar, schimba subiectul, dar pana la urma sunt sinceri toti... in afara de unul mic, scund, cu picioare scurte si subtiri de gaina. Pe el nu-l chinui cu jocul asta. El este primul monstru pe care l-am descoperit, statea ascuns printre papusi si bibelouri sparte. Si cat am patimit pentru imputitul asta mic! Noi doi avem multe, nenumarate secrete...
Cand mi se pare ca prea se destrabaleaza monstrii mei: dau petreceri, mai cheama si alti monstri de pe la altii, pun de-o magarie...doua...trei, ii chem pe toti si le spun: “ In batatura mintii mele eu fac legea! Clar?!”. Ii amenint ca-i dau afara, ca aduc altii in locul lor, iar ei ma privesc printre firele lungi, sleioase de par, cu ochii mari si umezi, si pentru cateva zile se fac disparuti. Cand revin, o luam de la capat!
O singura data am reusit sa-l fac pe unul sa plece de tot. A fost greu! Foarte greu! S-a lasat cu batiste fluturate, faze de desene animate, lacrimi de crocodil, linguseli, dar am scapat de el!!
Sunt distractivi! Trebuie sa recunosc ca sunt. Am observat ca si monstrii imbatranesc odata cu stapanii lor si mor odata cu ei...
Ei?! Te-ai uitat la monstrii tai? Si tie ti se par urati, nu-i asa ?
By CeaiDeMaracini
Abonați-vă la:
Postări (Atom)