Furie invinsa

-Nici nu-mi pasa cat de indreptatite ti s-au parut tie pieterele, sagetile, rasul fals si ironic, pe care mi le-ai intors impotriva, nici tu nu stii ce reactii demne de o atomocentrala au avut loc in mintea mea si oricum…nu-ti pasa…
“Nu stii ca in timpul in care tu mazgaleai cu desene graffiti fara mesaj, desenele mele facute cu bleu de creata colorata, ti-as fi bagat pe gat sprayul ala oranj.
Nu stii ca din seninul mintii mele albastre, totul s-a facut rosu aprins. Ochii mi s-au facut mici, iar in loc de irisuri aveam doua roci vulcanice. Mainile imi erau grele...de la catusile de plumb pe care eu insumi mi le-am pus. Si totusi, te-as fi sugrumat...O forta inumana imi strabatea corpul. Simteam cum imi cresc ghiare ca niste lame ascutite de otel. Parul imi curgea pe umeri, incalcit, clocotit, in rauri de smoala. Coltii de hiena imi mijeau pe sub buzele sangerii, gata sa muste. Chipul meu purta pecetea monstrului care ma stapanea. Nu-mi mai apartineam mie...
Imi amintesc ce durere simteam cand solzii duri, cornosi, ascutiti imi strapungeau pielea din interior. In jurul toracelui imi aparuse o centura de plumb, captusita cu platina, care imi estompa bataile inimii.
Nu mai auzeam decat zgomotele pietrelor, sagetilor, rasului care lovindu-se de mine, dadeau nastere unui nou solz.
Nu mai vedeam decat desenele graffiti care imi profanau bleu-ul de creta colorata. Eram in stare sa te pun sa stergi cu limba! Vezi?! Nici asta nu stii...
In mintea mea era un fel de desert...in care urla o liniste tremuratoare. Fiinta asta se scurgea afara pe nesimtite...
Respiram rar...iar in loc sa ma relaxez la fiecare expiratie, muschii tineau cu inversunare aerul in mine.
O coada inarmata cu ace si cuie crestea din mine. Nici n-am simtit ca ma pierdusem...
Prin vene imi curgea lava amestecata cu vin rosu, care imi ametea simturile si ii usura acestui “eu” munca.
Cata forta si dorinta de razbunare aveam in acele momente, nu-ti poti imagina! Ti-as fi intors fiecare pietricica cu putere tripla, ti-as fi inapoiat sagetile de cincisprezece ori mai ascutite...Ai fi regretat ca mi-ai distrus albastrul!
Brusc...ochii mei prind viata, iar pietrele mi se scurg din priviri. Coada se intoarce, se ascunde in mine. Solzii imi intra sub piele...nu se vad cicatrici. Ghiarele redevin manichiura ingrijita iar catusele...care catuse?! Centura se desprinde. Imi aud bataile inimii! Smoala se usuca....imi prind parul intr-o coada...
Mi-au ramas doar coltii...As putea sa musc dar....s-a trezit ratiunea: “Nu ai voie!”. Totul e albastru din nou...”
-Ce ai zis?
-Nimic...nimic! Nu-i nimic! Am si uitat intamplarea aia! Stai linistit...e din nou albastru. Pot sa desenez cu bleu pe alt perete.