Confesiune demnă (un exercitiu de autocunoastere)

De când am hotărât să te închid în cutiuţa muzicală stricată, n-am suferit atât pe cât credeam. Asta nu înseamnă că am suferit mai puţin...
E de la sine înţeles că am aprins lumânări şi beţişoare parfumate lângă sicriul tău. Ciocolata a ţinut de colivă şi ,,Alice în chains" de marş funerar. Uneori mă întreb dacă te-am încuiat şi îngropat pe tine sau o bucată de-a mea. N-am considerat de cuviinţă să plâng şi să stric aşa un moment solemn printr-o chestie atât de banală ca plânsul.
Desigur, cu armistiţiul încheiat, după ce am citit de mii de ori certificatul de deces, am început să calculez daunele de război. Din punctul asta de vedere, toată taravura asta este al dracu' de enervantă: ori te alegi cu lozul cel mare, ori cu o morgă în dormitor. Problema e că din moment ce tu eşti îngropat, eu n-am cui cere despăgubiri de război. Ai scăpat! sper totuşi că te-ai ales şi tu cu vreo două, trei facturi, de dragul vremurilor bune.
Eu...sunt bine, relativ bine. Ochii îmi sunt încă lipiţi de ceas. O mână atârnă pe clanţa uşii, iar cealaltă ţine un şir de chei. O peliculă fină de sânge uscat înroşeşte pereţii. Picioarele cred că se plimbă, încă, pe faleză, pe când buzele mele sărută ridicol de pasional, monitorul. Nasul este înfipt în ghena de gunoi, pentru că acolo este tot parfumul tău. Un tablou macabru, nu-i aşa? Exact ca la morgă...
Şi în tot acest timp, eu stau pe pat, cu o ţigară în colţul gurii şi admir certificatul tău de deces, contemplând regulile armistiţiului. În jurul patului bălteşte sângele proaspăt în lacuri...demne.