Trecut si viitor

Παππούδες



Cuceriţi de sclipiciul viitorului, uităm să privim spre trecutul înconjurat de întuneric modest. Generaţiile noastre sunt atât de diferite încât nimeni nu poate afirma că una este superioară alteia.
Aşadar mă întorc spre străbunicii mei, spre pământul lor, spre Dumnezeul lor, spre casele lor fără termopane, dar cu mai multă pasiune într-un singur chirpic, decât într-un întreg zgârie-nori.
Mă întorc la babu Sanda, la casa ei cu prispă şi în goana mea spre orizont, mă mai opresc o dată să-i cer bomboane şi biscuiţi, iar ea îmi zâmbeşte în timp ce eu le înfulec repede, de frică să nu mi se topească în mână. Astea sunt dulciurile sufletului meu, cele care nu se mai găsesc la magazin. Nu-mi amintesc îngheţata sau ciocolata, însă acele simple bomboane de colivă şi acei banali biscuiţi de Brăila o să-i preţuiesc veşnic. Alergând prin camerele scunde, răcoroase, cu pereţi acoperiţi de preşuri şi carpete, mi se face sete. Merg direct spre bucătărie şi dând capacul la o parte înghit lacom apa rece, sălcie, de fântână . Pornesc din nou în recunoaştere şi mai în glumă, mai în serios, nimeresc într-o cameră în care babu Sanda se odihnea în pat: ,,Babu Sanda, da’ bomboane nu ai?”- ,,Nu am mări Irinaa… N-am mai cumparat…”- ,,Babu…Tu mă minţi!! Lasă că o să găsesc eu!”- ,,Offf…nu ai să gasesti…”- ,,Aha!! Uite că am găsit o bomboană, pe pervaz!”- Vah! cine ştie de cât timp e acolo! N-o mânca!” - ,,E bună! Am macat-o deja!”- “Offf…”- ,,Ma duc să mai caut!”. Alerg prin vie, străbat curtea în lung şi-n lat, fugăresc o găina sau mai bine o bibilică, alea sunt mai frumoase. Mă întorc în cameră, dar nu mai sunt decât nişte grămezi de preşuri ca cele de pe pereţi, prosoape brodate, ,,de la babu Sanda” pentru mine.
Am ajuns la babu Parascheu şi sar repede din căruţă, câinele latră ca un nebun. Papu Gheorghe îl potoleşte, înjurându-l. Intru în curte târâind poarta: ,,Vah da' ce mare te-ai făcut mări Irina! Ce seamănă cu Rizu!”, şi îmi trage o ventuză prelungă pe obraz. ,,Irina, hai la pere!”, îmi strigă papu. Ridicând prăjina cu greu, mă pun pe scuturat pere. ,,Ihhh! s-au stâlcit. Uite una bună!”. Mă aud strigată: ,,Irinaaaaaaa!!!”. Cred că o să ne dea bani. Ce bine! ,,Uite ca să vă cumpăraţi ceva dulce!”. Zic ,,Multumesc” şi mă duc spre tufa cu gura-leului. Vaaaaai ce fain! Ham-ham!! Te mănânc! S-a stricat! Stai să iau alta! Mrrrrrrr! . ,,Babu da' flori pot să rup?” -,,Rupe câte vrei!”. Ce frumoase sunt florile! Şi asta! Şi asta! Şi mai ales asta!. ,,Adi..papa!” ,,Papa, Irina! Să mai vii pe la mine!”.
E tarziua...Am poftă de o poveste! ,,Mamaie, îmi spui o poveste! Îmi spui?”-,,Hai că îţi spun!”. Şi mă cufundam în lumea basmelor. ,,Mamaie şi?! Şi?! Ce se întâmplă acum? Spune-mi! Doar nu ai adormit?”-,,Nu mă Irina!” Săraca, nu o lăsam să doarmă deloc. Îi plăceau şi ei poveştile, poate chiar mai mult decât mie. Dimineaţa se scula cu noaptea în cap şi pleca pe nesimţite. Trezindu-ne, şi eu şi frate-miu ieşeam în faţa uşii şi plângeam de mama focului strigând după mamaia, iar ea venea grăbindu-se cu paşi mici, ne lua în braţe şi totul era frumos în lume.
Mă întorc acum spre poveştile bunicilor mei, spre părinţii lor pe care nu i-am cunoscut, dar care m-au iubit înainte de a mă fi născut. Ei sunt eroii eroilor mei, monştrii mei sacri, din care au rămas dealuri, flori nemuritoare şi un copil răzvrătit.
,, Irina, babu Parascheu a vrut ca tu să iei masaa€¦”. Uitându-mă la ce reprezenta masa, nu am înţeles de ce mi-ar da cineva pat, masă, scaune şi chestii de astea. Pe deasupra patul era vechi, se bălăngănea şi era o corvoadă să dormi pe el. Cu toate astea acela era patul meu, în care dorm visele, păcatele, lacrimile, săruturile unei generaţii.
,,Covertura asta e de la babu Sanda. E din zestrea ei. E tare veche. Dar acum cine o să o mai poarte. Nu mai e la modă. Parcă văd că o să faceţi un foc mare şi o să le ardeţi pe toate. Pacat…atatea nopţi nedormite ca să brodeze. Şi-au stricat ochii şi la ce bun! Voi nu le mai purtaţi.” Probabil că fiecare dulap vechi sau fiecare ladă de zestre, este un muzeu al sufletului ,iar sufletele nu au sezon toamnă-iarnă.
Privind spre aceste coverturi vechi de lâna, aceste prosoape brodate meticulous, aceste preşuri vechi şi încercând să înţeleg, îmi dau seamă că eu nu voi avea ce să le las copiilor mei, ca să-şi amintească de culoarea sângelui lor.
În spatele meu nu sunt doar cimitire, sunt speranţe şi iubire şi suflete împăcate.
În spatele meu nu sunt victime şi oameni chinuiţi, sunt supravieţuitori.
În spatele meu sunt tot eu,
În faţa mea vor fi mereu ei.